“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
“Nu ne mai ducem să aplaudăm doar aria celebră sau cupletul comicilor, după cum nici la teatru nu ne ducem numai pentru a aplauda monologul lui Hamlet. Spectatorul dorește să asiste la un moment estetic și artistic unitar. Dorește o concepție de spectacol închegată. Chiar dacă, uneori, nu se poate exprima teoretic în termeni de specialitate, publicul simte când concepția care călăuzește spectacolul este sau nu unitară, când rolurile principale, de pildă, sunt integrate armonios în viziunea de ansamblu a regizorului respectiv. În evoluția lor firească, spectacolele capătă varietate în unitate, și întâlnim tot mai des, decurgând din aceasta, noțiunea de teatru total. La ora actuală se promovează și noțiunea de ,,actor total,,, și către această performanță tind – cum e și firesc – recentele generații de absolvenți ai teatrului și conservatorului. Ca actriță, pot spune că această nouă ipostază a slujitorilor scenei presupune o măiestrie deosebită; cântăreț cu o fină sensibilitate muzicală, actor care să impresioneze publicul, dansator, toate aceste virtuți, alcătuite într-un individ, sunt pentru mine – de ce să nu recunosc –motive de invidie…
Și unde este locul cel mai potrivit și cu cele mai mari posibilități de împlinire a performanței de actor total, dacă nu în teatrul de operetă! Pentru aceste virtuți, evidente, și care, tot în mod evident, tind spre perfecționare, vine lumea să vadă operetă. Și este meritul acestei instituții – spre lauda ei – că nu se mulțumește deloc cu menținerea acestui stil binecunoscut de zeci de ani în genul operetistic, ci își impune și un program divers și educativ, precum și noi concepte stilistice în realizarea acestui program.
Desigur, nu întotdeauna rezultatele sunt cele scontate, și poate nici cele scontate nu sunt cele mai bune rezultate; greutăți sunt ca oriunde se muncește și se încearcă, sunt mai multe de spus în această privință; de pildă, în viață, dar și pe scenă, teatrele par desuete. Ei bine, atunci încep inovațiile care încearcă să acopere lipsurile libretului sau să aducă ceva nou: sărituri din text, completări pe un libret foarte cunoscut, scenic, în costumație etc. Nu sunt împotriva modificărilor aduse textului – când e cazul –dar nu în măsura în care se denaturează mesajul autorului, respectiv autor sau regizor. De asemeni, schimbarea de costume de epocă în costume moderne, nu e propriu-zis o inovație. Cred eu. Unii regizori mai cred însă că prin asemenea schimbări devin ,,inovatori,,.
Îmi îngădui să spun că inovațiile trebuie să plece de la conținut. Înțelegerea lui adevărată, profundă, descoperind noi sensuri, mai subtile, sau în consonanță cu stilul de gândire al epocii noastre. Apoi tratarea, cu mijloace noi, și ajungerea la mult dorita inovație. Inovația – după mine –este firescul. Firescul artistic! Falsul patetism nu înseamnă profunzime, excesul de îngroșare nu înseamnă comic! Există încă la loc de cinste și falsul patetism și excesul în comic – și publicul le acceptă (și-a făcut chiar idoli din mari actori comici, care, la rândul lor, și-au făcut un gen din acest exces), dar ar trebui să nu renunțăm nicio clipă la preocuparea de a aduce, a atrage, pe nesimțite, tot publicul, numai spre interpretările de ținută.
Edulcorarea nu înseamnă duioșia scenelor lirice. Dinamismul zilelor noastre refuză momentele statice – a așa-ziselor goluri scenice, în care nu se petrece nimic- neumplute sau nesusținute. Cu credința interpretării și completate doar cu mișcări sau sunete în sine! După cum nici ritualul sufocant, zgomotul, excesul de mijloace tehnice și luminoase, scurtarea replicilor esențiale care, toate, dau o falsă impresie de …(indescifrabil), nu sunt – îmi permit să afirm – cele mai potrivite și subtile mijloace de atragere și menținere a atenției publicului. Înțelepciunea inovației este aceea care trebuie să triumfe și, desigur, o cale de mijloc între excesul de care vorbeam mai sus, un evident simț al măsurii.
Tudor Vianu vorbește de un clasicism structural al artistului român, Lucian Blaga pledează împotriva excesului de romantism. De aceea credem că o anume pondere – ceea ce nu înseamnă uscăciune sau sărăcire de mijloace – este specifică interpretului român din toate domeniile artei scenice.
Dar, pentru că în rândurile de mai sus am început prin a-mi exprima câteva gânduri legate de genul atât de controversat al operetei, mă întorc și – nu fără o legătură foarte intensă cu inovația – doresc să semnalez încă un lucru: mai sunt multe de făcut pentru educarea publicului. Publicul – totuși – trebuie să învețe să analizeze și părerea criticilor. Numai că ea este de multe ori exclusivistă, ori tinde spre tradiționalism, ori nu promovează decât inovația. O asemenea atitudine este derutantă pentru publicul care nu se pierde în formule teoretice, ci dorește adevărul simplu, exprimat artistic.Poate ar fi bine de amintit, pe e altă parte,că genul agresiv, al criticii, firește, este demoralizator și pentru cei mai minunați artiști. Chiar unele adevăruri, spuse cu un ton mai dur, nu reușesc să convingă. Uneori, dimpotrivă, conving de contrariul celor spuse. În fine, ca actriță, pot să vă asigur că nu există un teatru, o instituție cu profil artistic, de orice natură, în care să nu se muncească enorm. Nu se poate ca această muncă, , acest imens consum de energie și voință, să nu ducă în timp, în final, la un rezultat deosebit. Dacă nu s-ar vedea numai ,,petele negre,, din urzeala de vise și credințe, de entuziasme și pasiuni care țin strâns unit un colectiv artistic, poate critica de specialitate ar deveni sprijinul de nădejde al artei interpretative.
Parafrazându-l pe Blaga, aș zice însă că: orice am spune despre actorii dintr-un teatru, inima spectatorilor aplaudă existența lor benefică.”
CRISTINA DELEANU
Comentează