Nefericiții care au ars de vii, în spitalul la care veniseră pentru a fi salvati, m-au marcat profund. Somnul ultimelor două nopți mi-a fost frământat de imaginea unor oameni dragi mie, pe care imaginația mea ( bolnavă, aș zice, ca să păstrăm contextul) i-a așezat în arzânde paturi de spital. M-am surprins evocând la nesfârșit dramaticul eveniment în mai toate dialogurile mele de ieri, de alaltăieri : cu familia, cu prietenii, cu colegii de la TVR, cu prietenii virtuali, cu toți cei cu care am interacționat indiferent le ce temă : toate dialogurile virau, după câteva fraze, către drama de la Balș. Pe care nu reușesc, pur și simplu, s-o așez in contextul Prezentului. Îmi pare că țara asta, cu tot cu cei care cu nepricepere o conduc, merge înapoi, nicidecum înainte. Dar spre un “înapoi” mult mai “înapoi” decât vremurile pe care le-am prins eu. Și în care omul de rând bătea la ușa spitalului avand credința că va fi bine îngrijit și salvat de beteșuguri sau chiar de la moarte. Și așa se și întâmpla…
Mă simt oarecum lașă, stând în casă și oftând în fața televizorul care-mi arată imagini de necrezut, cu flăcări ce mistuie oameni, dizolvate în sosul aceleiași lupte pentru ciolan. Îmi găsesc explicații pentru neputința de a mă implica , refuzând să accept că, de fapt, e o chestiune de curaj. Sau, mai bine zis, de lipsa lui. Da, admit că insuccesele repetate și ineficiența modestei mele lupte pentru salvarea TVR, mi-a retezat din entuziasm. Mi-a demonstrat că nu te poți pune cu “sistemul”, oricât de bună ți-ar fi credința și corectă lupta. Și atunci…nu-mi rămâne decât să-i invidiez, de pe margine, pe cei care încă nu și-au pierdut entuziasmul. Pe cei care încă mai cred că lucrurile pot fi și altfel, în țara lor. Încerc să-i regăsesc în ei pe tinerii aceia frumoși, din decembrie ‘89, care au reușit să schimbe un sistem. Din nefericire, cu unul doar în aparență mai bun…
De fapt, mă apucasem de acest editorial în dorința de a exprima o cu totul altă emoție. Și, inevitabil – după cum vă spuneam – am ajuns din nou să vorbesc despre sufletele acelea nevinovate, mistuite de flăcările incompetenței și ale neiubirii de popor…
Motivul prezentului editorial fusese , de fapt, o postare descoperită de mine, zilele trecute, pe Facebook. O regăsiți în print-screen-ul alăturat. Citiți-o și, după ce veți fi pătrunși , probabil, de același fior de gheață pe șira spinării, vă invit la o clipă de meditație…
…Un om cu zilele numărate, mistuit de o boală cumplită, alege să își ia rămas bun, pe rețeaua sa de socializare, 
de la semenii săi, cunoscuți și necunoscuți. Eu sunt unul necunoscut. Nu e reality show, nu e fragment dintr-un film artistic nominalizat la Oscar, și nici măcar o pagină dintr-un roman al zilelor noastre. E o postare reală, de un dramatism cutremurător, care te îndeamnă să-ți reconsideri pe loc întreaga viață, faptele bune și rele, dorințele, năzuințele, măruntele războaie de care ne lăsăm înghițiți, falsele suferinți și ridicolele drame, pe care ni le inventăm, zi de zi.
Mi-l imaginez pe seamănul meu – prieten virtual rătăcit printre cele câteva mii ale mele – stând în fața calculatorului, sau cu telefonul mobil în mană și, cu ultimele sale puteri, subțiate de lupta cu crâncenul diagnostic menționat în postare, luându-și rămas bun de la cei pe care-i va lăsa în urmă. Aceiași care, poate, l-au însoțit , cu încurajări repetate, în lupta deloc ușoară, mai lungă sau mai accelerată, pe care a avut-o de dus…. Mi-l imaginez, cu trupul chinuit de tratamente, cu chipul îngenuncheat de deznădejde, sau …poate, cine știe? resemnat în fața unui sfârșit pentru care, probabil, se pregătește demult…
…Respir de ceva ani buni, pe Facebook. Nu o resimt ca pe o necesitate, nu a devenit nicidecum o obsesie, e doar o manieră de a păstra o necesară legătură cu telespectatorii mei. Până la urmă, poate fi și o strategie de promovare a emisiunilor mele. În plus, simt o plăcere nebună în a-i studia pe utilizatorii acestor rețele. Să-i împart în genii și idioți, să mă minunez de profunzimea unora și de “puținătatea” altora, să mă bucur, amuz și enervez în egală măsură, descoperind cum văd, simt și analizează cei din jurul meu, lumea din jurul lor. Însă , vă mărturisesc, în toți acești ani, nicio postare , a niciunuia din prietenii sau neprietenii mei, nu m-a impresionat mai profund decât cea despre care vă vorbesc….
M-am uitat și pe comentarii. Emoționați ca și mine, prietenii virtuali i-au urat – deși, probabil, în zadar – însănătoșire grabnică, l-au îndemnat să nu-și piardă speranța, l-au încurajat să creadă în minuni…
Lăsându-mi neobosita imaginație să funcționeze, mi l-am închipuit pe virtualul meu prieten suferind, îngropat în așternut, citind cu emoție mesajele de la cunoscuți si necunoscuți, simțindu-se mai puțin singur. Dar simțindu-se, cu siguranță, încălzit de empatia celor pe care, la un moment dat al vieții sale, la unul din ULTIMELE momente ale vieții sale, și i-a dorit aproape. O vorbă înțeleaptă ne avertizează “ Omul se naște și moare singur”. Conformându-i-se, omul nostru n-a vrut să plece fără să-și ia rămas bun de la noi. Și ne-a reamintit astfel, fără să vrea, cât de mărunți și vulnerabili suntem, de fapt, în fața morții…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : Geluri de duș din uleiuri și extracte naturale
Comentează