Bombănelile Marinei Editoriale

    “…dacă  aș declara că am un “copil din flori”, făcut cu Iohannis?..” 

 

      Ieri am avut un dialog aproape “matern” cu un tânăr jurnalist de la o publicație “galbenă”. Presa galbenă, dacă nu știți, este, potrivit dicționarelor, “un model de jurnalism care prezintă știri nu foarte bine documentate și se sprijină pe titluri atractive, pentru a vinde mai multe ziare. Tehnicile pot include exagerări ale evenimentelor, scandaluri și senzaționalism. Prin generalizare, noțiunea de „presă galbenă” este folosită peiorativ,  pentru a condamna orice formă de jurnalism, care tratează știrile în moduri neprofesionale sau neetice”. 

Ei, publicația cu pricina, galbenă foc și foarte “online” ( deci n-o căutați pe tarabe!), publicase ieri un articol înțesat de minciuni și exagerări la adresa mea, cu un titlu abracadabrant, care invoca o sumă uriașă ce, chipurile, îmi intrase mie în buzunare, pe la începutul unei trecute relații cu un bărbat al cărui nume l-am uitat. Am citit știrea, am înțeles exact care fusese sursa informațiilor ( ele circulaseră oricum copios in ultima vreme, în media, avand aceeași sursă bolnavă) și, fiind zi liberă, am oprit pentru câteva minute procesul de trimitere a mulțumirilor către cei ce mă felicitau și am făcut rost de numărul semnatarului…  

   …A urmat un dialog telefonic, aproape ca de la mamă la fiu, căci am estimat după voce și discurs, că respectivul se califică din plin pentru acest statut. Dialogul a fost lunguț, căci mi-am imaginat că stau de vorbă NU cu un reporter care a greșit flagrant și căruia îi puteam foarte ușor face rău, actionându-l în Justiție, ci cu un tânăr pe care, datoria mea de “lup bătrân” în ale jurnalismului, este să-l ajut să înțeleagă care este drumul drept, în această meserie și cât de grav se depărtase de el. Arătându-i, punctual, ce greșeli făcuse, i-am explicat cât de important este să-ți respecți semnătura. Să nu ți-o așezi decât pe lucruri impecabil făcute. Iar la noi, jurnaliștii, “impecabil” înseamnă nu numai să așezi frumos cuvintele în fraze, să respecți regulile gramaticale și să mai strecori și cate-o metaforă sau un citat, ci și să ai mare grijă la ceea ce transmiți. Să fii sigur că tot ceea ce iese de sub condeiul tau, este adevăr. Sau, în orice caz, ( căci adevărul este, se știe, relativ), să prinzi mereu în scriitura ta, informații din toate direcțiile. Să și acuzi, dar să asculți și ce spune “acuzatul”, căci lucrurl acesta s-ar putea să producă răsturnări de situație. 

    Povestea cu “verificarea din trei surse “ a realității o știa și el. Nu verificase însă, (doar?)  de data asta, nici măcar o a doua sursă, grăbindu-se să deverseze totul sub căciula unui “titlu care vinde”. Ce mai contează că lucrurile scrise ar putea răni pe cineva? Ce dacă respectivul este “nevinovat” de cele scrise, doar are arma “dreptului la replică?” . Ce mai contează că există acea categorie de “prostime”, care crede tot și care este gata să-și răsucească ura și disprețul împotriva celui “creionat” de un adversar la său, cu complicitatea unui jurnalist naiv? ( folosesc intenționat acest termen blând) . Important este că, în mod firesc,  numărul de vizualizări va exploda  ( direct proporțional cu notorietatea celui “hulit”), iar autorul va fi mângâiat pe cap de către șefi, rămânând cu impresia că a dat lovitura și că așa se face presa. 

      “Dacă eu aș veni la tine și ți-as spune că am un copil din flori cu Iohannis, pe care l-am conceput în anii în care acesta era profesor de matematică, te-ai grăbi să publici informația? Ai da lovitura cu o astfel de știre!” – mi-am continuat eu demersul. “- Păi nu…a bâiguit tinerelul presar. Aș verifica mai întâi, că doar e vorba de președintele țării!”. “ – Greșit! Fiecare om are dreptul la adevăr și la un tratament corect! De ce n-ai verificat și în cazul meu informațiile? Sunt un om viu, am numar de telefon, colegii tăi îl știu, căci am avut foarte bune colaborări cu trustul vostru. Era atât de simplu să vorbim și să constați singur ce gafă era să faci!”…Tăcere…”- Păi aveam de gând să vă sun acum…dacă doriți un drept la replică..”.

      Nu, mulțumesc, nu doream un drept la replică și , sincer, mi se făcuse chiar milă de cel de la capătul celălalt al firului. Mi l-am imaginat ca pe un “Victoras” al meu, care a greșit , da, dar merită  o a doua șansă. 

    Bref…a avut loc o documentare, cu argumente și dovezi clare din mai multe surse,  și în cateva ore greșeala a fost reparată. ( chiar vreau să felicit conducerea publicației pentru profesionalism). Da, știu, tinerii o mai iau pe arătură, beția succesului e mare și nu întotdeauna superiorii verifică modul în care acesta e obținut de către foarte tinerii lor colaboratori. 

     După cum în repetate rânduri v-am spus, eu am avut parte de patru mentori extraordinari, în ale jurnalismului : tatăl meu minunat,  plus trei impecabili oameni de presă : Octavian Știreanu, 

Lucian Avramescu și Mihai Tatulici. Una din primele lecții pe care le-am învățat de la ei a fost ca niciodată să nu dau drumul, în eter sau pe hârtie, unor lucruri neverificate. Un jurnalist are menirea de a reflecta cât mai corect și obiectiv realitatea și de a nu vibra nici la tentația senzaționalului, nici a altor interese meschine, nu de puține ori pecuniare. Respectul față de cuvântul scris – în primul rând, dar si vorbit – chiar dacă acesta s-ar putea crede că zboară precum pasărea – este salopeta de lucru a fiecărui jurnalist. Mi-as dori să pot transmite, la rându-mi, acest lucru celor ce-mi pășesc în urmă. Ieri …parcă am reușit puțin și a fost ca un soi de dar, pe care mi l-am făcut de fapt mie, de ziua mea. Și nădăjduiesc că și mai tânărul meu coleg – în care, în fiecare secundă a dialogului nostru, l-am văzut pe Victor al meu – a simțit, în neprogramata noastră întâlnire telefonică, mai mult decât o dojană , ci o mână prietenească de ajutor, de care, probabil, el nu avusese parte, la începuturi, așa cum am avut eu…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SUPERCAMPANIA FRUMUSEȚII

Publicitate