Bombănelile Marinei Editoriale

Se schimbă, oare,  România?… 

                

      Fotografia de profil a acestui editorial mă înfățișează în demultul an 2018, pe Aeroportul Internațional din Napoli, luandu-mi rămas bun de la Victor și întorcându-mă în țară…Ce căuta puștiul meu la Napoli? …Student fiind la ASE, a participat “pe șest”, fără ca eu să știu la un examen dur, întâmplat la Londra ( mie îmi spusese că merge la Brașov, la niște prieteni!🫣) câștigând o bursă Apple. Pentru foarte mulți IT-isti tineri, termenul Apple e un soi de “Dumnezeu” al domeniului lor, iar Victor al meu era fan al Companiei americane încă de când era copil. Bref! Concursul a fost câștigat cu succes  și feciorul meu m-a anunțat senin, într-o zi de vară, că din toamnă pleacă la Napoli, unde Apple îi va plăti un an de studii. Reacția mea, de ardeleancă patrioată și mamă devotată, a fost una …soră cu leșinul! Rotițele mecanismelor mele interioare ( da, cele care se mai gripează uneori, generând greșeli care apoi mă costă!) s-au aliniat în sensul unei concluzii ferme : “Gata, îmi pierd copilul!” S-a adeverit, parțial, în toamna acelui an și, cu siguranță definitiv, în prezent.

       Evident, cele mai frecvente drumuri ale călătoarei Almășan au devenit, în acel an, cele cu destinația “Napoli”. Să prospectez, apoi să-mi instalez feciorul, apoi să mi-l vizitez periodic, când se mai adunau niște bănuți din scris. Spre marea mea surprindere, Victor se descurca perfect : anii mulți, în care fusese singurul bărbat în casa noastră, plus, probabil niscaiva gene, îi prinseseră bine. Aproape că nu aveam ce-i reproșa, în afară de faptul că prea stă toată ziua cu nasul în calculator, uitând că studenția e și pentru distracție. Bursa însă i-a mers perfect la CV, căci după acel an companiile internaționale au început să se bată pentru a-l avea sub palaria lor. Încă o dovadă, iată, că uneori e bine ca odraslele noastre să nesocotească prea prudentele noastre sfaturi și restricții… 

   O altă despărțire “similară” am traversat-o ieri, cand Horia, nepotul meu, fiul fratelui meu Sergiu, a trecut pe la mătușica iubită,  spre a-și lua rămas bun, înainte de a se întoarce în Olanda studenției sale, începută anul trecut. Și el face parte din turma unei generații, atrasă aproape în mod mecanic de mirajul străinătății. Facultatea de economie pe care o va absolvi peste doi ani are un nume răsunător, un prestigiu fabulos iar Horia îi este un student meritoriu. Meritoriu este și efortul părinților de a-l ține acolo. Dar, iată…schimbare de macaz! Pentru prima oară l-am auzit pe Horia regretându-și decizia. Argumentele? De toate felurile : clima execrabilă, iubita din Romania, oamenii reci, prietenii lăsați “la vatră”, nu în ultimul rând, “gap”-ul considerabil descoperit între reclama ce i se făcea facultății si realitatea găsită la locul faptei. I-am propus să revină în țară. ASE-ul va fi încântat să câștige un astfel de student! …Nu, nu e un “looser” – mi-a spus : a început un lucru, îl va duce până la capăt, însă nu e deloc ceea ce și-a imaginat… Profund dezamăgit, Horia și-a îmbrățișat mătușica și …a pornit-o pe drumul vieții, respectându-și decizia “în trend”, pe care o luase anul trecut. “-În ce țară ți-ai fi dorit să lucrezi DUPĂ?” – am mai apucat să-l întreb, la plecare. Ezitarea lui ( deși, în permanenta lor comunicare, Victor al meu nu contenește să-l tenteze cu oportunitățile pe care ți le oferă traiul într- o țară civilizată) mi-a dat de gândit. În plus, m-a asigurat că tot mai mulți colegi din anturajul său, regretă decizia de a alege să studieze în afară.

    Hopaaaa! – mi-am zis, după ce am încuiat ușa în urma lui Horia ( cu două chei, în ultima vreme…). Se întâmplă ceva! Le vine tinerilor mintea la cap, bag seama! M-am bucurat deodată pentru părinții lui Horia. Deși tocmai îl avertizasem pe fiul lor că aceștia nu trebuie să simtă sub nicio formă, nemulțumirea lui, pentru că nimic nu doare mai tare un parinte, decât să facă un efort  pentru copilul său și să-l vadă pe acesta nefericit. Am probat și eu acest sentiment, legat de fiica mea de data asta…

   Dar, repet, m-am bucurat pentru Sergiu și Flori. Ei încă mai au șansa de a îmbătrâni în preajma unicului lor fiu.  Și sper ca țara asta a noastră, în care ne-am înghesuit cu toții atâtea speranțe, să înceteze a-i mai dezamagi pe tinerii săi, încercând să țeasă un păienjeniș de lucruri frumoase, care să-i țină pe aceștia într-însa, acolo unde le este de fapt locul. Căci nicăieri nu-i mai bine ca acasă!

( oare randurile mele n-or fi decât o egoistă pledoarie părintească?…) 

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL SUN SYSTEM

    

   

Publicitate