Doamne nu știu ce să fac!”, de Victor Socaciu. Povestea unui cântec.

Melodia despre care vă voi povesti mai jos îmi așeza, pe vremuri, un zâmbet pe chip. Chiar nu mai țin minte exact ziua în care a fost compusă. Este unul din acele foarte multe cântece care țâșneau din chitara lui Victor “pe nesimțite”, în joacă, între două mese, două plimbări, două activitați casnice, două partide de șah cu tata-socru, două emisiuni de știri. Se spune că “între două, nu te plouă”. La Victor ploua însă cu talent, cu inspirație și cu multă iubire, pe care le înghesuia în notele și cuvintele melodiilor sale. Sub ochii mei sau în încăperi alăturate, s-au născut cele mai multe din cântecele scrise de Victor… Dacă am eu vreun merit în toate astea? Nu știu. Mi-ar plăcea să cred că da. Și că termenul de “muză” nu e chiar gol de conținut. Și că m-am cuibărit și eu, preț de câțiva ani, înlăuntrul său. Dacă nu, mă voi mulțumi cu gândul că i-am făcut doar “curat” în jur, și pace, și cald, și vesel, ajutându-l să scoată din lăuntrul său, către oameni, ceea ce așezase acolo Dumnezeu…

Melodia “Doamne, nu știu ce să fac!” are un început incert, plasat undeva , prin anul 2007, anul în care Victoraș își serba primul deceniu, iar familia noastră, mereu cu un an mai mult. Melodia mi-a plăcut din prima, deși miezul său era unul dulce-amărui. Era o “trecere prin viață” a unui om aflat într-o cumpănă veșnică, neștiind încotro s-o apuce. 2007 a fost, de fapt, anul marilor cotituri din viața lui Victor. Vroia mai mult, simțea că glasul său trebuie să se audă nu doar prin cântec. Simțea că trebuie să se manifeste ca om al Cetății, să încerce să schimbe lumea în care trăia, să lupte pentru cei mulți, din rândul cărora se desprinsese cu peste jumătate de secol în urmă.

În apropierea lui Victor de politică un rol major l-a avut tata. Lungile discuții pe teme politice între două partide de șah câștigate alternativ ( numai bine cât cei doi competitori să rămână prieteni! 😁) l-au convins pe tata – jurnalist cu ștate vechi – că Victor e suficient de matur , pentru a-i fi luată în serios dorința de a intra în politică. Îmi amintesc foarte bine cum, la un eveniment oarecare în care am mers însoțită de părintele meu, tata a purtat un scurt dialog cu Ion Iliescu, cu care se știa din anii studenției și i-a spus : “Ioane dragă, am și eu un ginere care cocheteaza cu politica și aș vrea să-l sprijin cumva. Victor Socaciu îi zice..”

“- O , dar îl știu foarte bine, îi ascult cu plăcere muzica!” – i-a răspuns Iliescu și mie mi-a țâșnit inima spre candelabrele impunătoare din Casa Poporului. -Spune-i să vină mâine la mine, în Strada Atena” – a continuat Presedintele Țării.

Acesta a fost începutul. Victor a absolvit apoi Școala de studii social politice ( dacă spun “ca șef de
promoție”, sper să nu-i afectez cota de simpatie a fanilor săi! ) , și, după ce Victor a strâns legăturile cu partidul, slăbind,din păcate, turația “motoarelor artistice”, PSD l-a pus pe liste la alegerile ce urmau, într-o circumscripție electorală în care stânga nu avea nicio șansă, “Luduș-Târnăveni-Iernut” fiind pe atunci fief-ul de tradiție al altui partid. Despre turneul nostru electoral vă voi mai povesti….După o luptă cruntă, victoria stângii și “redistribuirile” l-au adus pe artistul Victor Socaciu în cel mai înalt for al țării. “- Să nu uiți niciodată : tatăl tău e demnitar al statului român!” obișnuia Victor să îi spună celui mic, care participase și el, oarecum, la victorie, însoțindu-ne, cu mare încântare, la vot, în circumscripția electorală în care candida tatăl său. Eram o familie frumoasă, închegată, armonioasă, imagine care a contribuit, fără îndoială, la deznodământul final.

Căutați, pe YouTube, melodia “Nu știu ce să fac” . Este un cântec aparent vesel, ilustrand “autobiografic” evoluția autorului, de la o vârstă la alta, marcată fiecare de întrebările sale. Ultimul pasaj are astăzi o cu totul altă încărcătură. În ultima strofă,Victor își anticipează plecarea dintre noi, transportand în lumea umbrelor aceeași intrebare care ne împovărează fiecaruia dintre noi, trecerea prin viață : “Și când m-au dus grabit la înmormântare, baby/ Sufletul ca sa-l împac / oameni tristi se tot uitau la mine ,baby/ si n-am stiut ce sa fac. / Bulgări de pământ cădeau peste mine, baby/ si n-am stiut ce sa fac. / ….Din cer vă văd pe toti, stimati prieteni, baby/ Multe lucruri nu vă plac / Vă văd cum în gând vă spuneți fiecare, baby/ “Doamne, nu știu ce să fac!”

…Pentru mine Victor a murit de două ori. Eu mi-am plâns de două ori mortul : odată în acel fatidic 2011, cand am aflat cu nesfârșită surprindere, de viața sa dublă, iar apoi, în acea câinoasă zi de 27 decembrie 2021, când fiul meu m-a sunat, prăvălindu-mi cerul pe cap prin propoziția care a rămas de atunci înfiptă în mintea mea : “Tata a murit”.

Și acum vă voi da niște detalii : nu am asistat la coborârea lui Victor în țărână. M-am ferit să merg la înmormântare, pentru a nu deturna, involuntar, atenția lumii către lucruri care chiar nu-și aveau rostul în acea zi. M-am bucurat însă că priveghiul a reparat greșeala ultimilor 10 ani, ani în care mi-am reprimat orice dorință de a-l întâlni, ignorând sistematic semnale venite dinspre el.. Îi aplicasem o sentință, dar pe care am ispășit-o la rându-mi. Dar atunci, acum 10 ani, așa am simțit nevoia : să-l pedepsesc. Să-l pedepsesc pentru neputința de a gestiona o rătăcire, pentru neștiința de a prețui ceea ce construisem împreună. Dar mai ales pentru că, într-un (degeaba regretat mai apoi) moment de inconștiență, și-a dat jos de pe umeri, pentru o clipă cât o eternitate, acel “Munte al dragostei” pe care îmi ceruse să-l purtăm împreună, până la moarte….Iar aceasta din urmă a venit, iată, negăsindu-ne purtând împreună același munte…
La acel priveghi, ancorată de brațul prietenei Luminița, cea lângă care , acum aproape 30 de ani, iubirea noastră s-a transformat din scânteie în vâlvătăi, m-am apropiat de Victor cel încremenit pe veci, și i-am așezat “lângă umărul stâng”, întreaga iubire ce luase forma unor albi trandafiri.