Bombănelile Marinei Editoriale

România bătăilor de joc

Marile bătăi de joc sunt compuse, de regulă, din mici bătăi de joc, multe și mărunte, pe care le îndurăm în fiecare zi, în fiecare loc, fiecare din noi. De ce le îndurăm, asta este partea a doua. Poate pentru că suntem un popor enervant de răbdător, cocoțat pe o mare mămăligă, care, până să explodeze, bolborosește din toate răbdările ei, puse la încercare. Iar răbdările rezistă…
Ieri, echipa mea, eu, plus câteva sute de șoferi având numerele de la mașină scrise în mai multe limbi ale pământului, am traversat, la unison, o astfel de bătaie de joc. Așa că bombăneala mea legitimă de astăzi nu-mi poartă, de fapt, numai mie semnătura. În spatele și în fața mea vă rog să descoperiți un luuuuuung șir de fraieri, încolonați regulamentar în europeana vamă Giurgiu, așteptând , într-o tăcere aparentă, încărcată în fapt cu tunete și fulgere, să i se permită banala trecere dintr-un stat UE în altul. Accesul are loc, cu viteza melcului ne-european, pe două coloane vlăguite de așteptare, scanate pe “ralenti” ( “slow motion”, “cu încetinitorul”) de doi vameși mioritici, cărora uniforma le devine scut împotriva revoltei șoferilor, prinși în cozi de ore întregi. De pe margine, alți purtători de grad cască gura, pălăvrăgesc impasibili, își beau cafelele în pahare de plastic, comentează meciurile și femeile din viața lor. Revoltați de așteptare, șoferii se inflamează. Explicația vine, șuierată printre dinți în direcția firescului ” De ce?”, rostit de la diverse volane.Cică “din cauza atacurilor teroriste din ultima vreme”. Și cum, la noi, orice “reglementare legală” este urmată de o bulibășeală, în Vama Giurgiu fiecare act de identitate este procesat, iată, manual, în dorul lelii, că doar vameșii sunt români, iar spiriul mioritic e musai să răzbată din orice respirație a lor.. ” Nu vă place, n-aveți decât să faceți reclamație!” – sugerează o uniformă, vădit nemulțumită la rându-i că huzureala de pâna atunci de la liniștita graniță UE s-a cam încheiat.
Orele trec, și în vama Giurgiu două șiruri lungi cât o zi de p(r)ost, se înșurubează în cele doar două pucte de control. Restul stau nefolosite; nu e ca la supermarketurile private, unde, dacă s-au adunat prea multi clienți la o casă, iese ca din pămân un casier suplimentar, răcnind cât îl ține contractul : ” Casă liberăăă!”. Aici nimănui nu pare să-i pese de nervii tăi. Nu poți schimba supermarketul, că doar n-o să treci Dunărea înot, cu Loganul în spinare, așa că vei fi mușteriul lor până la capăt, iar dacă ți s-a făcut de “străinătate”, n-ai decât să rabzi…
….La întoarcere – același lucru, aceleași două interminabile șiruri de fraieri, încolonați cu orele în cozile batjocurii, gestionate de oameni în uniformă, puși teoretic, în slujba cetățeanului. Cozile sunt parcă și mai lungi, și mai groase, răbdarea – și mai subțire – e final de zi – de aceea, un cor de claxoane izbucnește la unison, spintecând no man’s land-ul prăfuit din jur și aducând la numitor comun mașini de diferite mărci, șoferi de diferite nații. Speriați, probabil, de iminența unei revolte, vameșii se mobilizează brusc și renunță, cel puțin pentru o vreme, la a mai zăbovi nesfârșit asupra actelor ce le sunt întinse, la control. Șirurile se pun în mișcare, sutele de pachete de nervi translatează hotarul dintre cele două state europene, după ce își prezintă,bombănind, mașinile la control, la cererea organelor. Care organe le scanează vizual, ușor dezamăgiți că, în loc de căutații teroriști, din portbagaje le zâmbesc, pleoștite de căldură, niște amărâte de borcane de zacuscă…