Întotdeauna m-am străduit să fiu un om bun, să nu alung niciodată mila și compasiunea din mine, să mă bucur atunci când am reușit să ajut pe cineva, să-i influențez viața în bine sau măcar să-i alung încruntarea sau tristețea de pe chip. Le-am considerat victoriile mele și în fiecare seară, înainte de culcare, mi-am făcut un obicei din a recapitula lucrurile bune cu care îmi închei ziua, dar mai ales faptele bune îndreptate spre ceilalti. Când nu-mi prea ies la socoteală, adorm cu tristețea sub pernă…
Respiră mulți oameni răi sub soare. Sunt mulți și în jurul meu, și mi-am găsit un obicei din a-i așeza sub lupă și a le studia mecanismele interne. De multe ori, mi-as dori să le pot înfige un ac în spinare și să-i priponesc într-o vitrină din Muzeul Antipa, astfel încât ghizii din muzeu să zăbovească, cu grupurile, în fața acesteia, povestindu-le celor mici și mari despre oamenii răi, despre alcătuirea lor și despre cum nu trebuie să fie niciodată ca ei.
M-am întrebat, de multe ori : oare cum se simte un astfel de om rău, un om care face rele sau, mai precis, care le face rău celor din jur. Căci acesta mi se pare a fi RĂUL suprem : cel îndreptat către seamănul tău. Aproape că mă lasă rece faptul că un oarecare individ a devalizat o bancă, a dărâmat un tomberon plin, a luat mită sau a făcut speculă. Mi se pare mult mai dramatic să faci un rău concret unui alt om : să-l abandonezi la greu, să-l minți, să-l înșeli, să-l trădezi, să-l terorizezi psihic, să-i blochezi cărările, să-i furi din puținul pe care-l are, sa-l umilești, să-l aduci la buza prăpastiei și, în final, să-i faci și vânt în ea. Aveți, nu-i așa? astfel de oameni în preajmă…
Amarul vieții nu vine numai din loviturile Destinului, ci , de cele mai multe ori, dinspre astfel de oameni. Inși clădiți pentru a face rău mișună în jurul nostru, călcând dacă nu pe cadavrele noastre, măcar pe lacrimile pe care ni le generează faptele lor. Voluptatea de a face rău sălășuiește în ADN-ul acestora iar prezența prin preajmă a oricărui om fericit, îi disperă. Întregul lor arsenal de distrugere – individuală sau în masă – este mobilizat împotriva acestei fericiri. Există vreun scop? Acela, oare, care scuză mijloacele? Nu au consistență izbânzile croite pe nefericirea celor din jur!
Mă întreb, de multe ori, așadar, cum se simte un om rău, în clipa în care produce un rău.
Mi s-a întâmplat și mie, recunosc, să iau decizii care au afectat, indirect, chiar și ființe dragi mie. Bunăoară, când , peste noapte, mi s-a spulberat căsnicia, m-am considerat mereu vinovată de frământările pe care le-am provocat copiilor mei, de neliniștea în care mi-am îmbrăcat părinții. Nu atât divorțul în sine, cât mai ales sentimentul că există oameni dragi care, prin ricoșeu, suferă, m-a scos din minți.
Dar oare un om rău are remușcări, după ce face rău unui alt om? Oare simte măcar o mustrare de conștiință, o strângere de inimă, un nod în gât, văzându-l pe celălalt lovit, umilit, nefericit și știindu-se vinovat de toate acestea? Mă îndoiesc. Am surprins de nenumărate rânduri licărul acela demonic, din privirea oamenilor care fac rău. Le-am văzut satisfacția de pe chip, crescând direct proporțional cu disperarea conturată pe chipul celui lovit. I-am simțit frecându-și mâinile, deschizând în gând imaginare sticle de șampanie, sărbătorind victoria Răului. Nu, nu-i cred capabili de compasiune, de remușcări. Îi suspectez că își dorm somnul în liniște, că se află într-o deplină armonie cu faptele lor și că, așa cum obișnuiesc eu să mi le recapitulez, la culcare, pe cele bune, și ei, la rândul lor, așezându-și capul pe pernă, își mestecă satisfăcuți “victoriile” de peste zi. De pe răbojul lor răzbat suspinele victimelor și nu, nu cred că vor avea vreodată mustrări de conștiință “călăii”, ci doar satisfacția unei malefice datorii împlinite.
…Există destui oameni răi în jurul nostru. Vecini, colegi de muncă, șefi, uneori chiar prieteni “sub acoperire”. Faptele lor mârșave îi fac fericiți și puternici, însă fiecare din ei, cuprins de euforia răului făcut , uită că, de undeva, de după colț, îl pândește pe el însuși un mare rău. Pentru că, potrivit legii echilibrului universal, nu există faptă rea care să rămână nepedepsită. Mai devreme sau mai târziu. Iar noi, pentru că nu suntem ca ei, nu ne vom bucura de răul lor. Ci doar îl vom constata.
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA: CELADRIN + COLAFAST
Comentează