Mărturisesc că, în primele zile, am felicitat în sinea mea presa, pentru implicarea exemplară manifestată în revoltătoarea întâmplare de la Caracal. Am admis și faptul că, dacă nu era Cumpănașu și legătura lui de rudenie cu victima, probabil cazul respectiv ar fi îngroșat teancul de dosare nerezolvate pe care s-a așternut confortabil praful de câteva degete al indiferenței și incompetenței… I-am felicitat – tot în sinea mea – pe ziariștii-investigatori pentru tenacitatea și temeinicia cu care și-au condus cercetările, dând o lecție dureroasă celor care ar fi trebuit de fapt să aibă grijă de copiii noștri, de noi, de limpezimea lumii în care ne învârtim. Au fost câteva zile în care, mustind a revoltă, am obosit telecomanda, aducându-mi-i în casă, rând pe rând, pe toți comentatorii cazului : si pe acuzatori, și pe acuzați, aceiași, sub siglele diferite ale canalelor tv. Asta a fost în primele zile. După care…deja mi s-a părut cam mult. Deja foiletoanele aducătoare de rating de pe televiziunile de știri și edițiile speciale de pe celelalte, mi s-au părut a fi în exces. Au virat-o spre galben, spre tabloid. Mă uitam, disperată, așteptând ca cineva să pună punct. Să spună : “Hoo! Fraților, ajunge! Cazul a fost semnalat, sistemul – cutremurat din temelii, specialiștii – buni, răi, cum or fi – s-au apucat să găsească rezolvările”. Ok, de acord, fie și cu presa răsuflându-le, în continuare, în ceafă.
Dar nu. Serialul pare a nu avea sfărșit. Tentația punctelor de rating și a belșugului de publicitate sunt prea mari, pentru a lăsa din mână un subiect atât de gras. Un popor care și-a pierdut busola, valorile , speranța, preocupările care să conteze, a fost prins în mreaja poveștii cutremurătoare care, grație unui scenariu divin sau omenesc bine ticluit, își dezvăluie noi și noi fețe. Ipotezele se contrazic unele pe celelalte, au loc spectaculoase răsturnări de situație de la o zi la alta, sarabanda probelor descoperite joacă țonțoroiul pe excesul de imaginație al românului, hrănit îndelung de serialele polițiste de peste ocean. Si, între toate acestea, mai cade câte un cap, se mai semnează câte o demisie, mai apar dedesubturi murdare, care duc mai toate către instituțiile statului…
Dincolo de toate astea însă, cel puțin două familii nenorocite de soartă – dintre cele multe care încă își mai strigă, noaptea în somn, copiii dispăruți – asistă îngrozite la bâlciul de la televizor. Le simt privind, cu ochii sângerii de atâta plâns, cum se vântură, la televizor – cu maximă seninătate deja – informații legate de tranșarea sărmanelor lor copile, de dinții găsiți în cazan, de oasele descoperite te miri pe unde, de cenușa trupului care până mai ieri respira în casa lor. Deja până și vocile reporterilor și-au pierdut din gravitate și empatie : rostesc lucruri cutremurătoare cu tonul cu care meteorologii vorbesc despre starea vremii în următoarele 24 de ore. E deja prea mult, zic, și o spun cu responsabilitate, având în vedere că majoritatea noastră suntem, la rându-ne părinți…; și nu este chiar atât de complicat un exercițiu de imaginație care să ne pună în locul distrușilor părinți. Încercați-l!
Poate că cineva ar trebui să-i tragă de mânecă pe zeloșii reporteri și moderatori, rugându-i să tacă o clipă, cât timp familiile încă îsi plâng pierderea sau își hrănesc speranța deșartă a unei atât de puțin probabile revederi.
Mă plec în fața celei de-a patra puteri în stat, care este presa noastră cea de toate zilele, îi mulțumesc că, de cele mai multe ori, ea este cea care generează schimbările în bine pe care cu toții le așteptăm. Îmi doresc doar să aud puțină liniște, așternută peste drama de la Caracal și peste vânzoleala, sper cu folos, a organelor abilitate, trezite din amorțeală.
După aceasta infuzie de tragedie, poporul merită și una de lucruri bune, care chiar dacă se întâmplă mult mai rar, trebuie și ele descoperite, cu aceleași zel și sârguință, și aduse în fața romanilor. Face bine să stii că țara în care trăiești nu e chiar la marginea iadului..
Rubrică oferită de :
Comentează