Astăzi este ziua Imnului național. Țin minte că, acum vreo 5-6 ani, am făcut un sondaj de opinie, printr-un “cartier muncitoresc” al Bucureștiului, rezultatele fiind tragice : ‘jumate habar n-aveau care-i imnul Romaniei, câțiva pensionari mi-au cântat “Tricolorul” ( nu știu dacă premeditat sau nu), un rătăcit cu tendințe belicoase a fredonat “Hai la lupta cea mare!”, doar câțiva reușind să îngaime frânturi din “Deșteaptă-te , române!”. Începeau bine, dar continuau cu “lalala”..
Nu știu dacă situația s-ar repeta, în cazul in care astăzi aș porni-o din nou pe străzi. Oricum, cu masca pe figură ți-e greu să fredonezi si “Buna ziua”, darămite să aduni propoziții inteligibile, cocoțate pe portativ.
….Poate că, între timp, au mai aflat cațiva că imnul țării lor este cântecul acela, compus de Andrei Mureșanu ( deși paternitatea lui încă e în discuție) , care îi chema pe românii lui 1848 să se trezească din letargie și să lupte pentru o lume nouă, obligatoriu mai bună pentru ei. “Lumile noi” s-au tot perindat, de atunci, pe aceste locuri, fără însă ca oamenilor să le fie mai bine. Dar chemarea la luptă din cântec se păstrează intactă, peste secole, autorul versurilor preluând și el , după moda vremii, acel sublim „acum ori niciodată”, strecurat și în alte imnuri naționale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon și Salamina până la celebra “Marseilleză” a Revoluției franceze.
Azi e , așadar, Ziua imnului național…. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că îl vom cânta de dimineața până seara, nici că îi vom aduce un tort cu 30 de lumânări înfipte în el. Nu înseamnă nici măcar că, din curiozitate, îi vom reciti cu atenție versurile. Deși ar merita, pentru că ele și-au conservat sensurile în timp, chiar dacă cei care îl lălăie , pe la evenimente, sunt demult alții.. Dar…cui îi pasă de Imnul national, în vremurile astea “mascate”, în care grija noastră este : cum să câștigăm bani ( dacă se pote, muncind cât mai puțin) , cum să NU pierdem bani , cum să NU ne îmbolnăvim, cum să o zbughim din România, de tot sau doar ca să ne bronzăm oleacă, pe la alții.
“Deșteaptă-te, române!” – insistă, chiar și de acolo, dintre stele, autorul versurilor, sugerând că, încă de atunci, de pe vremea sa , românio se aflau într-un somn de moarte, din care tot încercau să se urnească, spre vremuri mai bune. Tirani erau și pe atunci – spun versurile, dușmani erau și pe atunci – cruzi, pe deasupra. Deci situația nu s-a schimbat prea mult. Somnul românilor este la fel de adânc, iar chemarea la trezire este percepută de fiecare în felul său : unii o ignoră (de aceea se și numesc… ignoranți! ) , alții înțeleg din ea exclusiv îndemnul de a se revolta împotriva conducătorilor (indiferent ce culoare are “ciuma” aflată la butoane) , alții o traduc ca pe un duș rece, care-i conștientizează că aici nu mai e de stat și că e cazul s-o tulească spre alte țări, unde lumea e deja trezită demult și a ajuns departe. Puțini mai sunt cei care , din înfrățirea istorică a celor trei cuvinte – “ Deșteaptă-te, române!” – își trag elanul de a face ceva concret si bun pentru țara lor. Așa că…deși de 3 decenii bune, imnul național iși serbează, pe 29 iulie, ziua de naștere, rost de sărbătoare nu prea mai e. Din simplul fapt că , deși îl cântăm cu foc pe la evenimentele oficiale, nimeni nu mai e interesat de ceea ce spune cântecul. Ci, eventual, doar de vocea celui care-l cântă…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA RILASTIL – protecție solară
Comentează