O cireadă de ghetuțe se rânduiau frumos, lângă ușa de la intrare, aliniate ordonat cu botul către prag. Mărimile erau diferite: unele – de preșcolar, vădit muncite pe derdelușuri și terenuri de fotbal, celelalte – mai dichisite, de domnișoară în devenire, cu o brumă de toc, cât să satisfacă poftele unei puștoaice dornică să crească mare, mai repede. Indiferent însă de mărime, încălțările erau multicolore și, mai ales, multe. Atât de multe, încât în fiecare an, de Moș Nicolae, ajungeam să-i dau dreptate tatălui meu, care mă tot certa că prea răsfăț copiii, cumpărându-le mai mult decât le trebuie, la această vârstă! Explozia de ghete, cizme, adidași, apreschiuri și bocanci mă bucura însă, lăuntric, pentru că era un nerostit prilej de a face stânga-mprejur cu gândul, către copilăria mea, demult risipită în neant…Noaptea se lăsa apoi, și intrau în functiune ungherele secrete, în care “ Moș Nicolae” ținuse pitite, săptămâni în șir, darurile sale. Răscoleam măruntaiele șifonierelor, concentrându-mă sa-mi amintesc unde vârâsem jocul de Lego, cartea lui Harry Potter, bluzița fancy, mașina de poliție, CD-ul fetelor de la Andre, inelușul de argint, punga cu dinozauri de cauciuc… Dulciuri?!? Ei, aș! Copiii mei și cei ai generației lor nu se mai extaziau în fața dulciurilor, așa cum o făceam noi, cu decenii în urmă, în vremurile în care portocalele erau medaliile de aur ce recompensau cumințenia noastre de peste an! Ciocolatele nu le mai clinteau, de pe față, decât câte un mușchi nesemnificativ, iar bomboanele deveniseră demult parte din banalul cotidian. Altele erau cadourile “la modă” : mult mai sofisticate și care înghițeau, copios, destule din economiile pe care mă căzneam să le fac, începând încă de prin vară, cu gândul la cei doi moși decembriști. Aproape niciunele din daruri nu mai încăpeau în ghete, așa că devenise un ritual aranjarea lor, în chip de acoperiș ce ascundea sub el regimentul de încălțări….Odată desăvârșită opera lui Moș Nicolae, mă aliniam și eu la startul lui Moș Ene – alt moș celebru! – rugându-l, la culcare, să mă trezească înaintea celor mici, spre a nu rata momentul înfruptării din bucuria lor.
Ma aflam, așadar, mereu pe poziții, dimineața, când Marinuș și Victoraș se rostogoleau din pat direct în hol, de unde începeau să răzbată onomatopee stridente, pe tonalitați diferite, și care mă făceau atât de fericită. Urma apoi zgomotul acela de hârtie de ambalaj, sfârtecată cu o nerăbdare furioasă, după care alte onomatopee invăluiau holul de la intrarea în apartament… După care venea momentul să devin actriță și să mimez cu talent surprinderea : copiii mei, minunații mei copii, năvăleau în camera mea, țipând entuziasmați “ Uite, mami, ce-am primit!!!” , “Uite ce mi-a adus Moș Nicolae!” “Vezi, mami, ai zis că o să primim nuiele, și uite ce cadouri frumoase am primit! “. Mă bucuram, la unison cu ei, neiuitând totuși să-l boscorodesc, teatral, printre rânduri, pe Moș Nicolae, care sigur – ziceam eu – a încurcat adresele, ducând din greșeală altor copii, nuielele cuvenite alor mei.
….Au trecut ceva ani de-atunci. Cam mulți – dacă mă întrebați. Copiii-mi și-au luat zborul, care încotro, prin lume, iar eu mă tot amăgesc că este doar o situație temporară și-mi tot lustruiesc aripa sub care îi voi primi înapoi.
E ajun de Moș Nicolae și, deocamdată, prin holul locuinței mele, altădată plin de încălțări jucăușe, Obama fugărește niște bieți papuci de casă, măsură 43. Mi-e dor de măsurile mici, nepoți însă nu am încă și nici nu se întrezăresc, la orizont. Așa că îmi vâr repede picioarele în botinele în care sper ca Moș Nicolae să-mi strecoare și mie ceva, și fug până la bancă, pentru a strecura în cizmulițele-“cont” ale copiilor mei câte un dar special, “de Moș Nicolae”, care sigur le va prinde bine, acolo, în depărtări…..
Rubrică oferită de
Comentează