Deși, de mici, ni se bagă-n cap definiția “răzbunarea = arma prostului”, puțini rezistă să nu apese pe trăgaciul său. Probabil că gena răzbunării se află cuibărită în ADN-un fiecăruia dintre noi. Chiar si cei buni la suflet, care se desprind ușor de relele făcute lor de către ceilalți ( sau , în fine, reușesc să-și țină în frâu dorința de a le-o “plăti” acestora) , tot simt, probabil, o lăuntrică bucurie, atunci când respectivii pățesc, la rândul lor, ceva rău. Altfel spus, se simt “răzbunați”.
Tentația de a-i întoarce celuilalt, sub o formă sau alta, palma pe care ți-a dat-o, fie ea fizică, morală, afectivă etc, este uneori atât de mare, încât devine pentru unii scop în viață. Am întâlnit , la un moment dat, o fostă nevastă care, deși trecuse mai mult de un deceniu de când soțul o părăsise pentru o duduiță mai frumușică și mai isteață ( calităti care, în opinia fostei neveste, deveniseră, evident: “mai proastă și mai urâtă”!) nu-și putea găsi liniștea, continuând să-și șicaneze, la nesfârșit, fostul soț, aruncând în luptă tot arsenalul de pretexte, găsit la îndemână : copiii plămădiți împreună, rămășițele unor afaceri comune, rude prin alianță, prieteni cândva comuni etc. Dorința răzbunării era atât de puternică, încât clocotea în fiecare fibră a femeii, nelăsând-o să-și vadă nici pe ea, de propria viață și, firește, nici pe el de a lui.
Răzbunarea nu e musai să fie “directă”. Firește, cel mai plăcut, pentru unii, este să simtă voluptatea unui rău pe care i-l pot face, în mod direct celui ce , cândva, le-a făcut zile fripte , le-a mâncat zilele sau le-a curmat traseul spre Fericire. Viața te poate aduce, în mod mai mult sau mai puțin neașteptat, într-o poziție care să-ti ofere un “ascendent” față de “adversarul” tău. Spre exemplu, îi poți deveni, la un moment dat, șef. Este cea mai la îndemână răzbunare cu putință, căci funcția îți oferă generos șansa de a-i face viața amară celui ce cândva ti-a amărât-o pe a ta. Dar nu toți oamenii devin șefi, așa că răzbunarea capătă forme diferite, imaginatia noastră fiind lipsită de hotare.
Nu e musai să te răzbuni pe cineva pentru un rău pe care ti l-a făcut. Prostia omenească este nesfârșită, de aceea te poți răzbuna pe cineva doar pentru că e mai frumos decât tine, mai deștept, mai tânăr, că are picioare mai lungi, casă mai frumoasă, soț mai iubitor. Pizma naște răzbunări monstruoase, se știe.
Nimic nu egalează, pentru unii, plăcerea răzbunării. Este ca un soi de orgasm al Necuratului din noi, uneori îndelung plănuit, mai totdeauna total necugetat. Oamenii uită că roata vieții își vede inainte de mișcarea sa circulară și că, la un moment dat, victima răzbunării noastre ne poate redeveni călău.
Cea mai confortabilă răzbunare este cea pasivă : stai la mantinelă și jubilezi, atunci când cel ce ți-a făcut cândva un lucru rău ( sau pe care ai, pur și simplu , pică) o pățește, la rându-i. De la altul, sau de la viață. Pentru că, da, viața poate administra, deseori, cele mai crunte lovituri. Iar tu stai pe margine și te bucuri de răul altuia, simțindu-te răzbunat.
Un lucru nu trebuie să uităm însă niciodată: acela că, oricât de dulce n-ar fi sentimentul răzbunării, este foarte posibil ca, prin ricoșeu, răul pe care-l îndreptăm – chiar și către cineva care, să zicem că-l merită – să ne atingă și pe noi.
Nu degeaba, înțeleptul Confucius își îndemna semenii : “Înainte de a porni pe drumul răzbunării, sapă două morminte”…
Rubrică oferită de :
Comentează