Bombănelile Marinei Editoriale

Cu părinții, spre AZIL, înainte marș!

Mărturisesc că nu-mi plac emisiunile triste, lacrimogene. Poate și din acest motiv m-am încăpățânat să lucrez în divertisment. Deși nici aici nu mă mai simt în largul meu. Ceea ce se înțelege astăzi prin divertisment nu mai rimează cu ceea ce cred eu că ar trebui să fie. Dar…rezist. Mi se pare atât de cool să reușești să salți oleacă nivelul optimismului din sufletul omului. Și , în paralel, să-i și strecori informație. Și oleacă de educație : un degetar, Cât să nu i se strepezească dinții…Dar important este să-l faci să uite de griji. Dacă ești un om vesel – ce te costă să transferi parte din veselia ta, către cei maracți de tristețe? Urăsc ursuzii și mă feresc de încruntați. Pe cei copleșiți de necazuri îi înțeleg însă și empatizez cu ei. Aș da totul, pentru a aduce zâmbetul pe chipul unui om lovit pe nedrept de soartă…După această introducere vă așteptați să urmeze, ca de obicei, un “dar”.
Păi, haideți să vă fac pe plac. AșaDAR, mi-or fi plăcând mie emisiunile vesele, aducătoare de zâmbete, DAR nu pot să nu reacționez, atunci când sunt trasă de mânecă într-o altă direcție. Atunci când mi se cere ajutorul. Atunci când mi se propune o temă tristă, o temă gravă..
Bunăoară, de data asta am dat curs unei scrisori primite pe adresa mea de mail. Nu o fac prea des. Insă subiectul ne-a mișcat pe toți. În plus, fiecare din noi avem părinți. Pe care-i iubim. Dar care îmbătrânesc. Au, oare, dreptul să îmbătrânească alături de noi / cu noi alături? ..sau unii dintre ei trebuie să coexiste cu teama în suflet, cu groaza că vor ajunge să sfârșească într-un loc care nu este “acasă” al lor…
“Cu părinții, la azil?” – este tema aleasă de noi astăzi. O familie va primi astăzi sfatul nostru, privindu-le viața. Nu e chiar corect : deciziile majore trebuie luate în familie. Nimeni nu știe mai bine care este adevărul ascuns între coperțile acesteia.. Și totuși, poți oare refuza, atunci când ți se cere sfatul?..
Iată și scrisoarea , generatoare de discuții. Mircea, Anca și domnul Gheorghiu vor fi prezenți în emisiune. Cred că vor curge ceva lacrimi, astăzi. Nu mă bucur din cale-afară. DAR…viața nu este făcută numai din lucruri vesele, nu-i așa?…

Stimați femei si bărbați de 10, stimată redacție,

Numele meu este Mircea Gheorghiu și lucrez in imobiliare. Motivul pentru care m-am decis să vă scriu este faptul că am remarcat dezbaterile interesante pe care le organizați pe diferite teme, în prezența unor invitați aleși.
V-aș ruga să puneți in discuție și problema bătrânilor suferinzi, de care nu mai par să mai aibă nevoie nici măcar propriii copii. Condamnați-i pe cei care-și abandonează părinții prin azile , pentru a nu-și strica viata, îngrijindu-i.
Trăiesc o situație similară . Suntem doi frați – eu și sora mea Anca, de profesie contabil. Mama, Dumnezeu s-o odihnească în pace, ne-a părăsit de când eram mici, iar tata și-a sacrificat viața, refuzând să se recăsătorească, pentru a putea avea grijă de noi. Acum tata are 85 de ani și suferă cu picioarele, fiind imobilizat într-un scaun cu rotile și necesitand îngrijire permanentă. De trei ani, sora mea l-a luat să locuiască la ea, eu rămânând să-i plătesc toate cheltuielile ocazionate de medicamente, cât și salariul vecinei care stă cu el, cât timp Anca este la serviciu.
Aflu însă că , în ultima vreme însă, Anca, sub influența soțului său și a unor vecini binevoitori, a inceput sa se intereseze de un azil de bătrani, unde sa-l dea pe tata. Vă rog să mă credeți că nu mai am somn, de când am aflat acest lucru! Cum poate Adela să conceapă ca cel care , practic, a renuntat la propria viață pentru a avea grijă de noi, să sfârșească, singur ca un câine? Am văzut la televizor tot felul de grozăvii despre condițiile și tristețea din astfel de lăcașuri și nu mă pot împăca cu gândul de a-l condamna pe tata la un astfel de final. Eu l-aș fi luat cu drag la mine, dar locuim împreună cu fiica noastră și soțul ei, care așteaptă amândoi să devină părinți. Copiii sorei mele sunt pe la casele lor ( de fapt, ca să vă mărturisesc sincer, Anca i-a mutat în apartamentul tatei) , sora mea rămânând să locuiască,împreună cu soțul, într-un apartament spațios, de 4 camere.
Dacă ați putea să mă puneți în legătură cu specialiștii dvs, care să mă ajute s-o trezesc la realitate pe sora mea, v-aș fi deosebit de recunoscător. Aveți și dvs părinți , sau poate SUNTEȚI părinți și sunt sigur că-mi înțelegeți frământările.
Cu mulțumiri și considerație,

Mircea Gheorghiu

 

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Este pacat ca in situatia domnului Pavel, cu o pensie frumoasa ,cred, cu o casa unde se poate locui! Pana sa il caute la azil, mai bine sa il caute zilnic, cand unul sau altul, si sa gaseasca doua infirm. pensionare, care sa stea cu dansul in permanenta! Sa nu se uite va si domnul a avut serviciu, ar fi dorit o viata personala,dar s-a dedicat zi si noapte copiilor! Asta am trait si eu, desi aveam cinci copii, am aranjat apart. cu doua camere, inccat a incaput si tatal meu, apoi socrul meu,apoi mama mea! Sa nu uitam ca aveam si eu serviciu, erau copiii de scoala, si un sot! Dar, a existat dragostea si recunostinta pentru ca mi-au dat viata!