După ce am devenit, zilele trecute, “contact”, în materie de COVID și chiar înainte de a intra în autoizolare, primul meu gest, instantaneu, a fost să-mi fac o minimă aprovizionare pentru “situații de război”. Victor era plecat din București, așa că am pornit-o voinicește spre Mega Image-ul de după colț, la o oră la care nici măcar găinile nu erau treze… În magazin era liniște și pace, vreo două septuagenare și cu mine baletam, mascate, printre raioane, cu ochii-n liste sau la prețurile afișate. Ai mei scrutau, ca de obicei, și împrejurul, pentru că m-am obișnuit ca orice ieșire, cât de banală, s-o scanez, în căutarea unor elemente care să-mi devină subiecte de scris sau pur și simplu experiență de viață.
….și elementele n-au întârziat să apară. Chiar la raionul “Legume, fructe”, unde, în fața secțiunii “verdețuri”, se proptise , cu mâinile în șold, o lucrătoare rubensiană ce , pe sub mască, nu parea să aibă mai mult de 35 de ani. Că se proptise, nu era nimic, deși obstructiona accesul meu la naveta cu salate semi-veștejite. Dar începuse să și țipe copios, la colegele ei, care – cel puțin cele două aflate în raza mea vizuală – încremeniseră în fața vitrinelor verticale, colorate cu mezeluri. Nu, nu o mușcase – pe prima! – vreo ridiche uriașă și nici nu-i intrase vreun castravete în…ochi, ci pur și simplu, cuconița avea chef să arate că…ea e șefa! Dicursul ei, răcnit prin masca medicinală ( care, din păcate, nici pe viruși zice-se că nu-i oprește, darămite decibelii!) , era cam urmatorul : “Cine dracu’ a aranjat ceapa asta verde în halul ăstaaaa?!? Toantelor! Așa se aranjează marfaaaa?!? În bătaie de joooooc?!? Așa v-am învățat eeeeeuuuu?!? Proasteloooor! Să treceți imediat să rearanjați raftuuuuul! “ ș.a.m.d.
Cele două “victime” arătau precum două din scaunele înghesuite de Brâncuși, în jurul Mesei Tăcerii. Nu ziceau nici “ioc”, se uitau când la mine, când la ea, mute ca două lebede lovite de trăsnet.
Mărturisesc că și mie mi-a înlemnit, în mână, fructul de avocado, pe care tocmai îl inspectam, prin palpare. …Desigur că aranjarea cepei în raft resprezintă o chestiune de prima importanță în constelația economiei de piață, de ea depinzând veniturile prosperului lanț de supermarketuri. Desigur că orice colectiv are nevoie de un șef, a cărui autoritate să facă lucrurile să funcționeze. De ce să adopți însă această manieră despotică de a te adresa subalternilor tăi, și încă și cu martori, fără a ține cont că, până la urmă, amărâții nu sunt cu nimic mai prejos decât tine. În plus, nu se știe cum ai ajuns sefă, stimabilă duduie! Poate ești nepoata patronului; poate, înainte de a te “împlini”, erai sexy și ți-ai cucerit superiorii într-un alt fel, mai puțin ortodox. Sau, cine știe, poate îl ai la mână cu ceva pe mai-marele tău direct și, ca să-ți închidă gura, te-a pus șefă la Salate. Prin urmare, nu te umfla în pene : ești mai efemeră decât ți-ai putea imagina! Și nu e exclus ca una din cele două femei speriate, nimerite atât de matinal în bătaia urletelor tale, să fie, de fapt, mai cu moț decât tine și mâine să-ți ia locul!
…“-De ce le umiliți, public, pe colegele dvs? N-ar fi fost mai ok să le faceți observațiile – care , nu zic nu, poate sunt corecte – într-un mod mai discret, ferit de ochii lumii?”- i-am adresat , politicoasă, opinia mea, nemairezistând la mantinelă si strecurându-mă în zona de conflict. “- Ce , doamnă, nu vedeți că magazinul e gol?!? In plus, eu m-am luat de dvs? De ce vă luați de mine?”
Catalogată ca om invizibil în “magazinul gol” , am realizat, la timp, că lupta va fi un nonsens și nici măcar chef de ea nu aveam, căci în mușuroiul de gânduri coronariene din capul meu, numai de astfel de “diversiuni” nu aveam nevoie. I-am aruncat respectivei o privire înțepată, renunțand la ideea de a-mi coborâ masca de pe chip, deși, știu că , “demascamdu-mă”, în secunda doi, scenariul s-ar fi putut schimba radical.
….Am părăsit , așadar, frontul de luptă, gândindu-mă că, în fond, cam așa e peste tot : șefi nemernici conduc colective de oameni sufocați de sentimentul fricii și de groaza pierderii locului de muncă. Sprijiniți pe aceste sentimente solide ale semenilor lor, despoții îi terorizează și umilesc pe aceștia, mulți dintre ei net superiori primilor, ca valoare, dar cu siguranță mai puțin norocoși, în parcursul lor. Sau…, poate, mai “morali”, mai “dintr-o bucată”.
Șefii-dictatori de la diferite niveluri – în mai toate situațiile găunoși și plini de bubele unor frustrări personale – îsi persecută cu voluptate angajații, căznindu-se să-i transforme în biete mașinării de executat sarcini. Cu toții uită, din păcate, că roata se întoarce și, foarte curând, vor trece de partea cealaltă a baricadei.
P.S. Ajunsă acasă, am aprofundat problema, citind câte ceva despre arta conducerii ( eram curioasă cum au evoluat lucrurile, de când am învățat despre asta, la ASE) , ba chiar și despre leadership. Lucruri interesante, de citit pentru orice șef ( nu neapărat pentru cei ce gestionează zarzavat!). Însă marturisesc că, în pofida puzderiei de informații interesante pe care mi le-a dezvăluit internetul, în minte mi-a rămas o definiție simplă, sub care am descoperit semnatura lui Edward Murphy. Nu că ar fi genială, dar este…cât se poate de… “mioritică” : “Șefii sunt precum scutecele : stau întotdeauna lipiți de tine și sunt plini de rahat”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BENESIO BEAUTY CELL
Comentează