Bombănelile Marinei Editoriale

Cum m-am “îndrăgostit” eu de Alex…

 

Mi-e cunoscut Alex Ștefănescu, de când învățam despre el, la școală. Pe atunci, ideea de critic literar nu-mi era din cale-afară de simpatică, pentru că doamna Hagiac, admirabila mea profesoară de limba română ( și cea care m-a îndemnat, prima, oficial, să nu mă las de scris) avea o meteahnă: să ne pună să învățăm , pe dinafară, citate ale criticilor noștri, prin care acestia se refereau la culmi ale literaturii române. Eu, cu învățatul pe dinafară, nu am fost niciodată prietenă, așa că, pe atunci nici criticii nu aveau loc lângă inima mea.  Atunci am auzit , pentru prima oară de Alex Ștefănescu. Au trebuit însă să treacă ceva decenii bune, pentru ca să-l și cunosc. Intâmplător, cu nuanțe de tupeu. Al meu, firește, când, cu ceva ani în urmă, i-am căutat numărul de telefon, mi-am luat inima-n dinți și i-am adresat rugamintea de a-mi citi o carte pe care urma s-o public. Și de a-mi scrie o prefață. A fost, oarecum, un gest de kamikaze, pentru că, se știe, criticii  nu au cele mai convenabile păreri, când e vorba de literatură, iar eu, la rându-mi, chiar eram un scriitor de doi lei ( cel puțin, în mintea mea, extrem de…critică!). Dar…surpriză! Am dat de un Alex Stefănescu fantastic, aproape ireal, cu o “față umană” de care nu-i suspectam, mărturisesc, pe cei din tagma lui. M-a cucerit însă, înainte de a-mi scrie prefața, cu șarmul lui năucitor și aproape că nu-mi mai păsa, dacă-mi va desființa sau ridica la cer, “opera” : important era că, în universul meu, își făcuse loc un om admirabil. “ De 10” – cum tot spun, în ultima vreme. 

Prefața a ieșit mai mult decât măgulitoare, o recitisem de vreo suta de ori,  aproape că-mi venea, a doua zi, să solicit admiterea mea în Uniunea Scriitorilor ( n-am făcut-o nici astăzi, desi întrunesc condițiile legale). Cu un umor pe care nu l-am întâlnit prea des, dar si cu o bunăvoință cavalerească, aș spune, Alex Stefănescu mi-a scanat scriitura și mi-a dat “passepartout”-ul afectiv și profesional, pentru tipar. Mult mai târziu mi-a mărturisit că mă admira, de fapt,  de pe vremea “Ceaiului de la ora 5”…

Nu acea prefață, ci acea primă intâlnire m-a transformat într-o fană declarată a maestrului. I-am citit carțile ( mai puțin pe cele de critică literară), l-am invitat, de nenumărate ori, la emisiunile mele, câștigându-i noi fani. Căci nu-l poți privi pe fermecătorul Alex Ștefănescu, fără a te îndrăgosti de el! 

…Apropo de asta, am citit, undeva, sub semnătura sa, că explicația pe care scriitorul o dă succesului său la sexul opus, se datorează interesului profesional pe care unele dintre noi îl avem, față de el. E momentul să facem lumină, maestre, cel puțin în cazul meu! Dincolo de rândurile măgulitoare, pe care le-ați dăruit, în ultima vreme umilelor mele cărți, prețuirea mea față de dumneavoastră, de scrisul dumneavoastră, de felul dumneavoastra de a fi, de minunata dragoste ce vă leagă de Domnița ( care, prin ricoșeu, mi-a devenit la fel de dragă!) este o constantă ; aș spune chiar, folosind o licență :  “o constantă ..în continuă creștere”! Dacă toți oamenii noștri de cultură ar avea miezul dumneavoastră și puțin măcar din felul dumneavoastră de a fi, cu siguranță, cultura română nu ar fi numai bogată și valoroasă, ci și dragă tuturor, câștigându-și milioane de fani din rândul celor care acum, din nefericire, strâmbă din nas, când aud de o carte, o expoziție, un concert.

   Ieri, pe pagina sa de Facebook, maestrul a postat o neașteptată biografie personală. Nu știu resorturile publicării sale, însă am savurat-o cu aceeași plăcere și bucurie, cu care îi citesc, în ultima vreme, cărtile. 

Și pentru că-mi sunteți atât de dragi și vreau să impărtașesc cu voi lucrurile frumoase ce-mi compun viața, am să vă redau, mai jos, spumoasa părere a lui Alex Stefănescu despre sine însuși! 

La multi ani, maestre! Fie anul acesta blând și bun cu dumneavoastră! 

Scurtă poveste a vieții mele

Sunt un învingător încă dinainte de a mă fi născut și anume din momentul în care, aflat într-o competiție cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la destinație. M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până în prezent, să mă acresc, iar locul nașterii a fost orașul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănățean (în realitate, părinții mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ținutul lor natal și s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt și mă consider bucovinean).

Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereții mele…”, eu aș avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereții mele…” Pe atunci eram supranumit „poetul orașului” și eram răsfățat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărțișor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor școlare, ușor bombată în zona sânilor.

În 1965 am devenit student al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate și dat afară din UTC pentru „afirmații dușmănoase” la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observații critice de bun-simț referitoare la modul de viață de atunci și pentru scrierea unei inocente satire politice licențioase, Țăran și secretar, parodie după Împărat și proletar). Drept urmare am ratat șansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident și de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990 și de unde m-am retras în 2010).

În timpul studenției am continuat să scriu versuri și le-am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumusețea lor, dar și de ipotetica frumusețe a autoarei, mi le-a publicat în Contemporanul și în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să renunț la poezie și să scriu critică literară ca el. (Acum, având sentimentul că îl concurez, Nicolae Manolescu își dă cu pumnii în cap când își aduce aminte că datorită îndemnului lui am devenit critic literar.)

Tot în timpul studenției (iată cât de multe lucruri făceam în același timp!) m-am îndrăgostit de Domnița-Maria-Eugenia Andreiovici și m-am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploiești (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului „de bună voie și nesilit de nimeni o luați în căsătorie pe Domnița-Maria-Eugenia…”, răspunsesem: „da, pe toate trei”). 

Eu și Domnița am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o școală generală din Cașvana din județul Suceava (comună din care provine Luca Pițu și în noroaiele căreia mi-am pierdut definiv un pantof). După șase luni am fugit îngroziți de acolo. Eu am ajuns, nu printr-un concurs pentru ocuparea unui post, ci printr-un concurs de împrejurări,  la revista Tomis din Constanța. Iar Domnița – la Biblioteca Județeană tot din Constanța. Acolo ne-am simțit bine, foarte bine, extraordinar de bine, trăind peste 50 de luni de miere. Totuși,  în 1975 ne-am stabilit în București, eu lucrând la ziarul Scânteia tineretului (unde mi s-a găsit un loc potrivit la Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului – pe scurt, SLAST), iar Domnița – la Editura Albatros.

Apoi… Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la mașina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac liniște. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară și treizeci de cărți:

Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)

Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980

Tudor Arghezi interpretat de…, Ed. Eminescu, 1981 (antologie)

Între da şi nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)

Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)

Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed.Minerva, 1986

Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987

Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iaşi, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)

Întâmplări, Institutul European Iaşi, 2000 (proză).

Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003 (critică literară; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).

Melania şi ceilalţi, comedie romantică în şapte părţi, Bucureşti, Ed. Publicaţiilor pentru străinătate, 2004.

Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Ed. Corint, 2005. 

Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepţia grafică: Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române.

Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Ed. Corint, 2007.

Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009.

Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediţie de autor, ne varietur). Desene de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Corint, 2009 (ediţia a II-a – 2010).

Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediţia a II-a – 2011).

Cum se fabrică o emoţie, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară).

Cum este să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2012.

Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, București, Ed. All. 2013.

Texte care n-au folosit la nimic, București, Ed. All, 2014 (selecție din publicistica de după 1989).

Un scriitor, doi scriitori, București Ed. All, 2014 (întâmplări cu scriitori, ilustrate de Bogdan Petry).

Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, București, Ed. Curtea Veche, 2014 (ediția a II-a, 2015).

Eminescu, poem cu poem. Luceafărul, București, Ed. All, 2015.

Eminescu, poem cu poem. Călin (file din poveste), București, Ed. All, 2015.

Eminescu, poem cu poem. Venere și madonă. Rugăciunea unui dac. Cugetările sărmanului Dionis. Melancolie. Floare albastră, București, Ed. All, 2015.

Eminescu. Poem cu poem. Scrisoarea III, București, Ed. All, 2015.

Eminescu, poem cu poem. Doină. Împărat și proletar. Glossă. Epigonii. O, mamă…, București, Ed. All, 2015.

Jurnal secret. Serie nouă. Desene de Costel Pătrășcan. București, Ed. Corint, 2016.

Eminescu, poem cu poem. La nouă lectură (toate poemele antume), București, Ed. All, 2017 (Premiul „Cartea Lunii Noiembrie 2017).

Am îmbătrânit pe neobservate, m-am îngrășat, mi-am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut. (Este, recunosc, un fals succes, datorat unor doamne și domnișoare care, având nevoie de mine, simulează dragostea, dar seamănă foarte mult cu succesul.)

Mi-au murit amândoi părinții, pe care i-am iubit mai mult decât pe mine însumi. De tata mi-e atât de dor, încât aș fi de acord să dispară în neant tot ce am scris până acum, numai să îl mai văd o dată și să-l strâng în brațe. Și de mama mi-e dor, dar mă ajută să nu sufăr prea mult o plapumă făcută de mâna ei, de care mă simt noaptea îmbrățișat. Îi mai am pe frații mei, Alexandrina și Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, cu mari realizări în munca științifică, dar mai puțin vizibili decât mine.

Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-au jucat, am ținut conferințe (care au fost aplaudate) etc. Când fac o emisiune TV, cel mai mult îmi place momentul în care o fată de la machiaj se uită atentă, de aproape la fața mea și mi-o mângâie cu un pămătuf diafan, încărcat de pudră.

Am primit premii numeroase (mai puține decât mi-aș fi dorit). A fost o consolare Premiul Național pentru Literatură, primit în 2018.

Am înființat și o editură, Mașina de scris, de care se ocupă soția mea, ca directoare a ei. De soția mea nu m-am plictisit niciodată. O privesc uneori când doarme și o învelesc. În studenție era cea mai frumoasă fată din facultate. Acum e cea mai frumoasă dintre noi doi. M-a înduioșat până la lacrimi nu demult, când mi-a spus: „Alex, Alex, tu care ai grijă de toate, de ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” I-am răspuns: „Îmi pare tare rău, am fost neatent, m-am luat cu cititul și cu scrisul și am uitat.”

Cu banii câștigați pe Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la țară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi, plantați toți de mine, încă înainte de a-mi construi casa). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc și când îi acoperă zăpada.

Și tot acolo, sub un cireș, aș vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat….

 

Rubrică oferită de :

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.