Episodul 2
Rămas bun, orășel de munte.
Autobuzul a lăsat demult în spate Muscelul, Câmpulungul, strada Mărăști. În oraș sunt case unde femeile nu au mai putut dormi în noaptea ce începe să se stingă. Pentru mulți copii, ziua aceasta va fi prima în care își vor continua jocurile cu tații lor numai la telefon.
În zare, străjuind prima capitală a Țării Românești, văd în oglinda retrovizoare a autobuzului Iezerul atât de drag nouă. Pentru o jumătate de an, vânătorii de munte de la Câmpulung vor fi mai aproape de munții Hindu Kush, dar Iezerul și Prislopul vor trimite adieri de vânt peste mări și peste țări, salutul lor către purtătorii de berete verzi.
În autobuzul ce ne-a rupt de Câmpulung au urcat și sublocotenenți, comandanți de plutoane, tineri în ochii cărora mi-am văzut toți anii în care am purtat uniformă, fie uniforma de mic general a Liceului Militar, fie kaki-ul Academiei Forțelor Terestre sau mozaicul de culori.
Știu că prin august ecusonul cu „Ranger“ purtat de Ștefan cu atâta mândrie o să stea pe mâneca unui bărbat, că lunile de misiune vor transforma copilul ce stă pe scaunul din fața mea într-un adevărat ofițer.
Iar ochii albaștri ai lui Alex, bucovineanul din fruntea plutonului 2, nu mă vor mai duce cu atâta ușurință cu gândul la „Ozana cea frumos curgătoare“ și pruncul bălai ce râdea la soare.
Aș vrea să le vorbesc, dar nu mai are rost. La începutul pregătirii, le-am promis că misiunea aceasta va fi cea mai intensă experiență din cariera lor, că niciodată nu se vor oglindi mai frumos în ochii băieților, că niciodată, indiferent câți ani vor trece peste ei și oricâte modificări ar suferi epoleții lor, nu vor uita lunile acestea, că nu există misiune mai frumoasă decât aceea în care, după ce primești prin radio raportul că toți oamenii sunt gata pentru deplasare, ieși în praful Afganistanului cu mașinile de luptă în care îi ai pe toți cei pentru care tu ești COMANDANTUL.
Bucureștiul nu a apucat să se trezească. Coborâm în curtea Bazei Aeriene, ultima bucățică de Românie pe care o vedem până la vară. Trag cu coada ochiului la băieții mei. Același entuziasm, aceeași nerăbdare. Și zâmbesc, amintindu-mi de de 23 iunie 2008, ziua în care am zburat pentru prima dată în Afganistan! Nu este nimic mai frumos în viața unui militar decât clipa în care, în clasa a 9 a, iei poziția „Drepți“, atingând cu degetele vipușca roșie a pantalonului și momentul în care urci în avionul ce te duce copil în Afganistan și te aduce bărbat.
Mă gândesc din nou la Câmpulung, orașul căruia i-am dăruit 11 ani și simt nevoia să îi trimit un salut.
Scot telefonul și tastez: „Rămas bun, orășel de munte! Ne vedem în Gustar, când cerul de deasupra ta va avea culoarea ochilor lui Călinuț, iar razele soarelui vor mângâia obrajii lui David. Până în vară îți las într-unul din blocurile tale un spiriduș blond ce aleargă din cameră în cameră, un voinicel ce cântă mereu și o mamă ce îi dojenește, îi mângâie, îi iubește!“
22 februarie
De fiecare dată când ajungi în Afganistan este la fel. Nu trec mai mult de cinci secunde din clipa în care ai pus piciorul pe pista Kandaharului și țara aceasta ce nu cunoaște pacea de atâtea zeci de ani îți dă impresia că timpul dintre misiuni a fost doar un vis frumos, cu părinți, cu sărbători în jurul bradului, cu vacanțe înseninate de chicotitul copiilor, cu frumusețea aplicațiilor din Prislop, din Cincu, din Cheile Dâmbovicioarei.
Zilele în care am fost doar eu, cei doi comandanți de plutoane și câțiva alți băieți au fost cele mai grele. Dar fiecare avion ce aduce oameni din țară aduce din ce în ce mai mult din spiritul companiei noastre, format atât de greu dar atât de trainic în jurul focurilor de tabără din Prislop sau pe cărările Iezerului.
De ieri, suntem aproape toți, am lăsat Câmpulungului doar câțiva care să-l admire în martie!
Cei de aici nu au reușit încă să se desprindă de casă!
Pe timpul zilei sunt încruntați, rareori zâmbesc, dar o fac într-un mod ciudat, e alt zâmbet, unul incomplet. Este atâta dor în ființele lor cât praf este în aerul pe care îl respiră aici.
Seara însă, cu căști pe urechi, fiecare își regăsește zâmbetul de acasă! Nu ai loc de ei, sunt peste tot, privind cu atâta dragoste display-ul telefoanelor sau tastându-și fiorii dorului cu degetele tremurând!
În fiecare seară, până târziu în noapte, un pod al iubirii leagă Câmpulungul de locul acesta atât de îndepărtat!
24 februarie
Sunt primele secunde ale zilei. Peste o oră, băieții lui Ionuț, plutonul 1, vor pleca în misiune, prima a batalionului.
24 februarie este ziua în care „Inimile Neînfricate“ de la Focșani fac pasul înapoi, lăsând „Vulturii Carpaților“ să își înceapă oficial misiunea.
Mai am câteva minute și trebuie să merg la ei, sunt toți adunați, lângă mașini. I-am văzut în timpul zilei, mi-au părut concentrați, încrezători. Trebuie să le spun ceva, credeam că sunt pregătit pentru astfel de momente, dar realizez încă o dată că e mai ușor să fii comandant de pluton, e mai ușor să pleci cu ei decât să le vorbești înainte de a-i vedea plecând.
Îmi amintesc iar entuziasmul din 2008 și plec hotărât către ei.
Sunt toți lângă mașini, în semiîntuneric îi privesc pe fiecare în parte și mă liniștesc. Pentru prima dată îi simt rupți de România, de casă.
Preotul face prima rugăciune, pentru prima misiune a batalionului nostru. Mă pregătesc să le spun câteva cuvinte, cu teama de a nu părea forțate, formale, dar o mașină se apropie de locul unde ne aflăm și din ea coboară comandantul.
Și din gura lui ies cuvintele pe care le caut de câteva minute:
„Leilor, fiți mândri. Sunteți primul pluton din batalionul nostru care execută o misiune!“, apoi trece prin fața fiecăruia și îi salută, lăsând deoparte orice literă de regulament, strângându-le mâna într-un anume fel, ce îmi amintește de misiunea din 2012, cu „Viperele Negre“ de la Predeal.
În câteva clipe, băieții cu leul pe emblema de pe mânecă se urcă în mașinile de luptă și pleacă.
Mașina comandantului se pierde și ea în întunericul nopții.
Este 24 februarie 2018, ora 1.
Vânătorii de munte de la Câmpulung și-au început misiunea în Afganistan!
Comentează