Bombănelile Marinei Editoriale

Cei pe care-i detest

 

Detest oamenii care-ți evită privirea, atunci când vorbești cu ei. Deși mă concentrez asupra conversației, nu pot să nu remarc cum ochii lor fixează cu totul alte puncte, decât cele ce-mi compun retina. Gura le merge, pare că sunt atenți chiar și la ce le spui , însă căutătura lor ..caută mereu alte peisaje, decât chipul tău. Privirile lor sunt departe și râvna cu care evită duelul cu privirea ta, îți dă de gândit. Nu, oamenii care-ți evită privirea nu sunt rușinoși, nu sunt emotivi. Ei au, cu siguranță, ceva de ascuns . Caut să-i înțeleg: e greu de privit în ochi omul pe care-l minți, cel pentru care nu nutrești chiar cele mai calde sentimente.

Detest duplicitarii. Pe cei care-ți zâmbesc în față, iar în spate fac clăbuci la gură, nemaiștiind în ce tonuri cenușii să-ți vopsească imaginea, cu ce lături să-ți împroaște profilul, cu ce buldozer să te sape, în ochii celor ce-ți sunt șefi, prieteni sau pur și simplu apropiați. O fac, cu seninătate, iar apoi se insinuează din nou în fața ta, oferindu-ti zâmbetul lor larg, cuvintele lor binevoitoare, gesturile lor prietenești, toate mustind a jalnică minciună , cu greu ținută în frâu.

Detest invidioșii. Pe cei cărora victoriile tale le provoacă durere. Pe cei incapabili să-ți împărtășească bucuriile, să-ți suporte zâmbetele, să poarte povara succeselor tale. Le simt răsuflarea în ceafă, ori de câte ori am câte o mică izbândă. Le simt zâmbetul contorsionat, le golesc de miezul fals felicitările și găsesc, pe fundul vorbelor mieroase, dâre de ură și răutate. Mă cutremur, cât de ușor își fabrică ei toate aceste sentimente, nepunându-și niciodată necesara întrebare: “cât de ușoară mi-a fost, de fapt, izbânda, cât chin se ascunde îndărătul bucuriei mele, câte renunțări, câtă trudă?” De o vor face, invidia le-ar fi mult subțiată.

Detest interesații. Pe cei a căror prietenie și bunăvoință se sprijină pe calcule meschine: “ce pot obține de la femeia asta? Cum îmi poate rezolva ea o problemă, două, trei? Cum îmi poate procura ea un loc “mai în față”? Cum îmi poate ușura viața, cum pot înainta prin aceasta , sărind etape, fentând normalitatea? În schimbul acestor favoruri, primești risipă de zâmbete, false prietenii, care știi bine că se vor surpa la prima ta clătinare de pe poziția în care te afli, atât de confortabilă pentru ei.

Sunt un om care zâmbește mult și sincer, care-și privește semenii în ochi, care le spune mereu ceea ce gândește, nu o dată supărându-i. Mă las manipulată și cad în destule plase, și nu pentru că aș fi o gâsculiță îmbrăcată în om, ci pentru că îmi place să ajut, iubesc oamenii și îmi place să le dau o șansă chiar și ticăloșilor. Ei cred că eu nu-i știu. Se cred “sub acoperire”. Cred că că privirea mea se oprește la masca pe care cu dibăcie și-o poartă prin lume. Se înșeală amarnic : îi văd, îi știu, îi accept. Știu perfect ce le poate pielea, cât de găunos le e sufletul, cât de periculoasă îmi este alăturarea față de ei. Dar îi tolerez și îi ajut, atunci când mi-o cer : este palma cea mai aprigă, pe care i-o poți da unui ticălos.
Și NU, nu s-au inventat încă , pe lumea asta, răii care să mă facă să nu mai zâmbesc!