Detest oamenii care-ți evită privirea, atunci când vorbești cu ei. Deși mă concentrez asupra conversației, nu pot să nu remarc cum ochii lor aleargă dinspre mine și fixează cu totul alte puncte, decât cele ce-mi compun retina. Gura le merge, pare chiar că sunt atenți la ce le spui , însă căutătura lor …caută mereu alte peisaje, decât chipul tău. Privirile lor sunt plecate departe, iar râvna cu care evită duelul cu privirea ta, te pune pe ganduri. Nu, oamenii care-ți evită privirea nu sunt nici rușinoși, nici emotivi. Ei au, cu siguranță, ceva de ascuns . Caut să-i înțeleg: da, e greu să privești în ochi omul pe care-l minți, cel pentru care nu nutrești sentimente tocmai sincere.
Detest duplicitarii. Pe cei care-ți zâmbesc în față, iar în spate fac clăbuci la gură, nemaiștiind în ce tonuri cenușii să-ți vopsească imaginea, cu ce lături să-ți împroaște profilul, cu ce buldozer să te sape în ochii celor ce-ți sunt șefi, prieteni sau pur și simplu apropiați. O fac cu seninătate, iar apoi așteaptă-te să se insinueze din nou în fața ta, oferindu-ti zâmbetul lor larg, cuvintele lor binevoitoare, gesturile lor prietenești, toate mustind a jalnică minciună , cu greu ținută mascată de aparențe.
Detest invidioșii. Pe cei cărora victoriile tale le provoacă durere. Pe cei incapabili să-ți împărtășească bucuria, să-ți suporte zâmbetele, să poarte povara succeselor tale. Le simt răsuflarea în ceafă, ori de câte ori înregistrez câte o mică izbândă. Le deslușesc zâmbetul contorsionat, le golesc de miezul fals felicitările, găsind, pe fundul vorbelor mieroase, dâre de ură și răutate. Mă cutremur, cât de ușor își fabrică ei toate aceste sentimente, nepunându-și niciodată necesara întrebare: “mi-o fi fost ușoara izbânda? cât chin se ascunde, oare, îndărătul bucuriei mele? câte renunțări, câtă trudă?” De se vor întreba vreodata, invidia le va fi mult subțiată.
Detest interesații. Pe cei a căror prietenie și bunăvoință se sprijină pe calcule meschine: “ oare ce aș putea obține de la femeia asta? Cum îmi poate rezolva ea o problemă, două, trei? Cum îmi poate ea procura un loc “mai în față”? Cum pot deveni mai “vizibil”? Cum îmi poate ușura viața, cum pot înainta prin aceasta , sărind etape, fentând normalitatea? În schimbul acestor favoruri, primești dinspre astfel de oameni zâmbete false și false prietenii, care știi bine că se vor surpa la prima ta clătinare de pe poziția în care te afli.
…Sunt un om care zâmbește mult și sincer, care-și privește semenii în ochi, care le spune mereu ceea ce gândește, nu o dată supărându-i. Mă las manipulată și cad în destule plase, și nu pentru că aș fi o gâsculiță îmbrăcată în om, ci pentru că îmi place să ajut, iubesc oamenii și îmi place să le dau o șansă chiar și ticăloșilor. Ei cred că eu nu-i știu. Se considera “sub acoperire”. Sunt siguri că privirea mea se oprește la masca pe care cu dibăcie și-o poartă prin lume. Dar se înșeală amarnic : îi văd, îi știu, îi accept. Știu perfect ce le poate pielea, cât de găunos le e sufletul, cât de periculoasă îmi este alăturarea cu ei. Dar îi tolerez și chiar îi ajut, atunci când mi-o cer : este palma cea mai aprigă, pe care i-o poți da unui ticălos.
Și NU, nu s-au inventat încă , pe lumea asta, răii care să mă facă să nu mai zâmbesc!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : LITORSAL
Comentează