banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

“ Gura bate curu’ ”..sau : Tăcerea, între curaj și diplomație

Expresia obraznică din titlu, o știu de când eram mică. O consideram ruda săracă a mai elegantului proverb “Tăcerea e de aur”. Tata mi-o administra deseori, atunci când “îi răspundeam înapoi”. Adică mă răzvrăteam ( fară argumente prea solide, e drept!) împotriva torentului de observații, critici și noduri în papură ce se revărsau către mine. In mare parte, dobândite în mod cinstit. …Anii au trecut, criticile din partea tatălui meu s-au rărit , dar nu au dispărut complet. Am crescut însă, purtând în mine aceeași dorință de a nu tăcea, atunci când mi se pare că mi se face o nedreptate sau când, la rându-mi, vreau să îndrept ceva, în jurul meu. Efectele nu au întârziat să apară. Rândurile “neprietenilor” s-au îngroșat, cu fiecare adevăr pe care l-am spus, despre ei. Chiar dacă l-am spus cu bună credință și din tot sufletul. Am preferat întotdeauna ca interlocutorul să știe de la mine ceea ce gândesc despre el, și nu de la colegi, venici, prieteni. Mesajele distorsionate nasc dezastre.
Aceeași trecere a anilor m-a învățat însă că , de multe ori, “a tăcea” îți furnizează mult mai multe satisfactii decât “a spune”. Oamenii tăcuți, sau măcar ponderați în vorbe, le sunt preferati celor a căror gură funcționează după regulile morii stricate. Mai ușor îti croiești drum printre șacali, dacă le treci cu vederea ( sau măcar cu vorba!) defectele și faptele strâmbe. Mai mulți prieteni vei adina în jurul tău, dacă iți ții în frâu părerile negative. Oricum, lumea nu o vei schimba, decât într-o foarte mică măsură, arătându-i cu degetul umbrele… Dar oare nu e , de cele mai multe ori, un semn de lașitate, “a tăcea”? Mie îmi pare că da. Deși sunt multi care își ascund lașitatea în spatele cuvântului “diplomație”. Cică, pentru bunul mers al lucrurilor, trebuie să fii diplomat, să nu spui intotdeauna ce gândești, ba uneori să spui chiar invers. Da, înțeleg că așa este croită lumea în care trăim. Este unul din motivele pentru care viețuiesc pe un munte de suspiciuni. Rar de tot am încredere in laudele ce mi se aduc, suspectându-i mereu pe cei din jur de “diplomație”. În schimb îi pretuiesc pe cei ce găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi arăta cusururile. Și așa fac și eu, cu oamenii din preajma mea. Le arăt cusururile. Pașnic, cu cuvinte civilizate, fără pic de rea credință. De cele mai multe ori, cu drag. Din acest motiv, voi fi întotdeauna prietenul ideal și niciodată subalternul ideal. Asta e.

Rubrică oferită de

Femei de 10 pe Facebook