Best seller

“…În prima parte a perioadei în care am scris-o, cartea s-a inspirat din viața mea, iar în partea a doua, viața mea s-a inspirat din carte” – interviu cu scriitoarea EVELINE PĂUNA, despre noua sa carte „Dincolo de ferestre” – (tele)nuvelă din carantihnă

 

Eveline Păuna are un masterat în Comunicare mediatică şi publicitate şi este absolventă a Facultăţii de Jurnalism. Au fost câțiva ani in care mi-a fost  colegă. Mai mică, dar deloc mai puțin valoroasă. Aș spune, păstrându-mi obsesiile editoriale : un jurnalist de 10! ….A rezistat cât a rezistat, după care și-a luat câmpii, deși un astfel de om, orice instituție de media din lume ar fi încântată sa-l aibă, în schema de personal. 

Eveline nu a apus, odată cu ieșirea din lumina reflectoarelor. Am întâlnit-o pe tânăra solară, inteligentă, rafinată și atât de frumoasă, și pe dinăuntru si pe dinafară, într-o mulțime de locuri și de proiecte, și m-am bucurat pentru aprecierea în care am constatat că a fost mereu învăluită. 

Dar mai tare m-am bucurat atunci când am sărbătorit-o, anul trecut, chiar în emisiunea mea, de fapt a oamenilor de 10,  într-o ediție în care Eveline a fost invitată să-și lanseze cartea “Femeia la 30 de ani”. 

Acum Eveline are 31, iar succesul cărții a pus-o din nou în șaua laptopului, călărind cuvintele și strunindu-le în paginile unei noi cărți. N-am citit-o încă, dar autoarea a reușit să-mi stârnească curiozitatea prin postările de pe pagina sa de socializare și pe care le urmăresc cu foarte mare plăcere : sunt inteligente, interesante, pline de tâlc și reflectă un caracter frumos, rar de găsit, în zilele noastre. 

Știu, din proprie experiență, ce înseamnă  promovarea , atunci când scoți pe piață un produs . De aceea, neavând niciun dubiu că “produsul”  purtându-i semnătura, e un lucru de calitate, i-am propus lui Eveline un interviu.

 Deși nu i l-am văzut, prin telefon, un zâmbet cuceritor a îmbrăcat  “Da”-ul hotărât pe care mi l-a întors, ca răspuns. Așadar…

Marina Almășan : – Care este titlul noii tale cărți și ce se ascunde îndărătul său?

Eveline Păuna : –  „Dincolo de ferestre” – (tele)nuvelă din carantihnă. Aceasta este noua mea carte. Și îmi place această nuanță – „noua”, nu „cea mai recentă” pentru că descrie și cartea ca obiect. Pentru că alături de tulburătoarea poveste de dragoste descrisă în paginile cărții, cititorii se bucură și de o experiență specială. Dacă spectacolele au devenit „experiențe”, rătăcindu-și statutul de „evenimente”, ei bine, pot să spun că această carte este o experiență: formatul grafic este exact cum mi l-am imaginat, hârtia este mângâiecioasă, colajele color din interior – adevărate cărți poștale. Deci în interiorul său se ascunde… o experiență formată din emoția lecturii și bucuria unei cărți pe care eu o văd frumoasă și la conținut, și la formă. O carte pentru 2020!

Marina Almășan : – Sună foarte tentant! Ma întreb, oare se inspiră și această carte din viața ta, ca și precedenta?

Eveline Păuna : – Da. Am un obicei dintotdeauna: îmi place să rezonez cu eroina cărții pe care o citesc, a filmului pe care îl urmăresc sau a spectacolului pe care îl aplaud. Sunt mai atentă atunci când mă regăsesc în atitudinea, alegerile, visurile unui personaj. Asta nu înseamnă, desigur, că sunt ignorantă cu toate celelalte creații care sunt departe de mine. Ca să mă explic mai bine… e ca atunci când alegi filmele pe Netflix. Acolo, unde poți urmări oricând sute de producții, întâi le alegi – conștient sau nu –, pe cele care se potrivesc cu tine. Cartea se inspiră din viața mea în perioada stării de urgență din România, dar BellaCiao este, totuși, un personaj. Ce mi s-a părut miraculos a fost că în prima parte a perioadei în care am scris-o, cartea s-a inspirat din viața mea, iar în partea a doua viața mea s-a inspirat din carte. Am trait, cumva, parcă după dictare.

Marina Almășan : – Ha! Ce idee năstrușnică : să-ți inspiri viața din propria carte! Abia aștept să ți-o citesc și…sper să aibă amândouă un final fericit : și viața, și cartea! Sper că, de data aceasta, cartea ta le este adresată și bărbaților, spre deosebire de prima, care ne era clar destinată nouă, femeilor.

Eveline Păuna : – „Femeia la 30 de ani” este o carte care a devenit cadou mai ales pentru cele care împlinesc această vârstă. Mă bucură să știu că oamenii dăruiesc cărți. Mă bucură și mai mult că nu a devenit o carte „de nișă”. Nu este doar o carte pentru femei! Primesc constant fotografii de la domni care o cumpără și care o citesc, probabil, ca pe un „dicționar explicativ” al Femeii pe care o iubesc din viața lor. „Dincolo de ferestre” este o carte pentru cei care cred în dragoste. Și, dacă mă gândesc mai bine, și pentru cei care nu mai cred! Pentru că în paginile acestui roman atipic se desfășoară una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din câte am putut eu să-mi imaginez! Și imaginația nu-mi lipsește!

Marina Almășan : – O, nu! Asta nu! Și-mi place că știi să ți-o promovezi! Uite, ai reușit să-mi stârnești de-a binelea  curiozitatea! De fapt, Eveline, ce are cartea ta și nu au altele?

Eveline Păuna : – Îți răspund cu bucurie: sigla editurii RAO. Spun mereu că oamenii nu se întâlnesc întâmplător și cred că Dumnezeu ne alintă prin coincidențe. Când cumpăr cărți, nu mă uit prima dată la editura la care au apărut. Totuși, de-a lungul timpului, am observat că, în biblioteca mea, cele mai multe cărți sunt de la Editura RAO – Grupul Editorial RAO. Sigla lor este un fel de garanție a calității pentru că performanțele acestui brand cu tradiție sunt cu adevărat remarcabile! Îmi amintesc că una dintre cele mai mari bucurii ale mele, în copilărie, era să merg cu mama într-o anumită librărie și să îmi aleg câte cărți vreau, nu înainte să o întreb pe mama dacă sunt pentru vârsta mea. Când ne întorceam acasă, după această bucurie de la fiecare sfârșit de sătămână, nu știam pe care să o citesc prima. Îmi amintesc de acea „foame” de cărți de atunci. Și bucuria de a descoperi cărți. Eu am crescut cu sigla Editurii RAO, apoi mi-am cumpărat cărți de la RAO, am dăruit cărți de la RAO. RAO îmi ocupă jumătate din bibliotecă. În 2019, domnul avocat Marian Nazat a inclus în cartea sa, „Prizonier în câmpul tactic” un interviu pe care mi l-a acordat. Când am potrivit în bibliotecă acea carte, am zâmbit la gândul că am ajuns chiar și așa… puțin, sub o copertă a acestei edituri. Cu atât mai mare este bucuria de acum, când această carte pe care o iubesc poartă sigla Editurii RAO.

Marina Almășan : – Un autor ca tine nu face decât să sporească prestigiul editurii. Deci și RAO trebuie să se bucure de colaborarea voastră! 😊Spune-mi, draga mea, cu ce ar trebui să rămână cititorii, după parcurgerea cărții tale? 

Eveline Păuna : – Cu speranță și bucurie! Și sigur cu o noapte albă, pentru că toți cei care mi-au scris deja că au citit-o mi-au „reproșat” că n-au putut s-o lase din mâini și că au pierdut o noapte câștigând experiența acestei cărți.

Marina Almășan : – Aha! Deci să mă pregătesc pentru o noapte albă! 😊 Sunt curioasă ce anume a stat la baza cărții tale? Ce te-a inspirat?

Eveline Păuna : – Într-o zi de la începutul perioadei stării de urgență din România, am ieșit la fereastră și am văzut blocul de apartamente spre care e orientat balconul meu cel mai tihnit. L-am văzut cu adevărat. Până atunci, priveam superficial pe fereastră, doar ca să verific starea vremii sau îmi… întâmplam o privire atunci când deschideam fereastra. Ei bine, când n-am mai fost atât de ocupată, când n-am mai avut unde să ies sau motiv să rămân prea mult la birou, am avut răgaz să VĂD acel bloc de apartamente. Locuit. Pentru că, până la acel moment, părea pustiu – probabil că și vecinii mei stau prea mult la serviciu! Acum știu că la etajul al treilea locuiește un compozitor, pentru că noaptea, când eu scriu cu lumina aprinsă, de la el luminează butoanele mixerului de sunet. Știu că la câteva etaje mai sus locuiește o familie cu un copil tare jucăuș, care transformase terasa blocului într-un uriaș teren de joacă. În acea seară de care amintesc, am făcut o fotografie de la fereastra mea, pentru că am vrut să păstrez acea descoperire a ochilor mei. O singură fotografie! Acea fotografie s-a transformat în coperta cărții! Uneori pentru o fotografie bună tragem mai multe cadre, potrivim lumina… Nu mai zic de coperta cărții care te entuziasmează. Ești nesigur mult timp… Acum nu a fost așa! Eu atunci am știut că acea fotografie va fi fotografia de copertă a cărții pentru care ideea mi-a coborât din minte în suflet. Am „văzut” povestea, în detaliu, într-o clipă: clipa aceea în care mi-a coborât din minte în suflet. Am avut cartea gata în seara aceea. Apoi a trebuit să o transcriu din suflet pe hârtia virtuală.

Marina Almășan : – Inedit certificat de naștere are cartea ta! Înțeleg că ideea s-a născut într-o noapte. Concret însă, cât timp ai lucrat la carte? Care a fost cel mai dificil moment al scrisului?

Eveline Păuna : – Exact cât a durat perioada stării de urgență din România. Am scris zi și noapte, i-am dat acestei cărți tot timpul pe care l-a confiscat, când l-a cerut. Din clipa în care am simțit povestea, cartea aceasta a devenit prioritatea mea. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc, pentru că simțeam că trebuie să o las să-mi curgă din degete pe tastatură. Mi se pare că timpul în care am apucat să dorm, au fost doar pauze în care am „ațipit”. Parcă în perioada stării de urgență am trăit în carte, iar realitatea a fost vis din timpul ațipit. Cele mai dificile momente ale scrisului au fost acelea în care trebuia să las și pentru a doua zi acțiune… de trăit. Nu puteam să mă desprind de scris! Iar pe 17 iunie, de ziua mea, am salvat varianta finală a documentului care acum este cuprins în aceste 256 de pagini.

Marina Almășan : – Deci..ți-ai făcut un cadou de ziua ta! ( și e momentul să ma bucur din nou că împărțim aceeași Zodie! )   Cine a fost primul cititor al manuscrisului? Ne poți reda reacția persoanei respective?

Eveline Păuna : – Eu. Știu că întrebarea se referă la „primul cititor în afară de tine”, dar răspunsul corect acesta este: eu. De fiecare dată când deschideam laptopul, scriam de unde… am rămas. Nu reciteam paginile din urmă. Când manuscrisul a fost gata, l-am citit cu senzația că acțiunea s-ar putea schimba de la sine putere, că personajele ar putea să decidă altfel, deși eu le-am imaginat pe toate. Când scriu, eu scriu e-mailuri pe care mi le trimit. Nu scriu într-un document Word pentru că pe laptopul de scriitoare nu am instalat Office. Când am terminat cartea, am salvat-o de mai multe ori. I-am trimis mamei un document, doar că acela era cel incomplet. Avea doar 15 pagini. Eu nu știam, credeam că i-am trimis toată cartea. A citit și mi-a spus că începe frumos, dar că e prea scurtă ca să fie un roman și că m-am grăbit să ajung la final, iar cititorul nu înțelge nimic… Și că nu se termină nicicum. Am fost tare amărâtă. O citise într-o oră. Nu-mi explicam cum… Eu o recitisem în două zile!!! Atunci nu ne-au ieșit calculele și am verificat amândouă ce variante aveam. I-am trimis documentul – de data aceasta cu toată cartea – și mi-a spus că i-a plăcut foarte mult. De când am scris-o a recitit-o de trei ori și, de fiecare dată a găsit un motiv în plus să îi placă.

Marina Almășan : – …Și sunt sigură că nu e doar o chestiune de subiectivism matern! De când scrii, Eveline (nu mă refer la bețișoarele din clasa întâi! ) și care sunt „bornele” traseului tău scriitoricesc? 

Eveline Păuna : – Scriu …dinainte să știu să scriu. Când am priceput cum se ține pixul în mână, am umplut agende și caiete de valuri albastre de mină de pix. Imitam scrisul de mână pe care îl vedeam în jurul meu. Eu credeam că literele sunt… o convenție. (Și chiar asta sunt, de fapt!). Și îmi imaginam povești pe care le „scriam” conform propriului meu… alfabet. Am… scris multe povești pe care ceilalți nu știau să le citească în mâzgăliturile de copil de grădiniță. Apoi am învățat să scriu cu litere mari de tipar… De-atunci au început să mă citească adulții. La grădiniță îmi imaginam povești și le spuneam doamnei educatoare care venea cu panouri ilustrate, ca să ne dezvolte creativitatea. În primii ani de școală, compunerile mele erau arătate în cancelarie. Eu nu înțelegeam de ce… Colegii mă întrebau de unde știu ce să scriu. Nici întrebarea asta nu o înțelegeam. Știam, pur și simplu. Mă necăjea însă că scrisul meu proaspăt dat după convențiile alfabetului rămânea în urma gândului. Povestea mi se derula în minte, iar scrisul era în ritm de școlăriță. Acestea sunt bornele de care îmi amintesc în anii de școală. În clasele mari, olimpiadele nu premiau creativitatea (cred că nu o premiază nici acum), ci „tocitul”, reprodusul culegerilor de comentarii. Comentariile mele la Limba și literatura română erau mereu originale. Pentru ele am fost încurajată în școala generală de Doamna profesoară de Limba Română Ani Lepădatu. O Doamnă specială! Apoi, la liceu, am fost, în egală măsură, și premiată și pedepsită pentru asta, pentru originalitate și curaj. În liceu am început să scriu pentru o revistă cu acoperire națională. Atunci am încetat să-mi… imaginez și am început să relatez. În anii de presă, am suspendat imaginația și mi-am ascuțit atenția. În anii în care lucram în presa scrisă eram prea tânără pentru literatură. Apoi, după ce presa scrisă s-a… rătăcit, m-am revoltat și mi-am spus că nu o să mai scriu. Ce gând absurd! – v-am spus că eram prea tânără pentru literatură, dovadă că mi s-a părut că „supărarea” asta pe realitate o să dureze la nesfâșit. Într-o zi, mi-am amintit de bucuria imaginației și de copilul acela care scria nepăsându-i de alfabet. Așa scriu și acum: cum simt, cum vreau!

Marina Almășan : – …și să nu contenești să faci asta! Spune-mi, ești un scriitor care și citește mult? Ce anume?

Eveline Păuna : – Când scriu, nu citesc altceva. Sau pe altcineva. Când nu am un proiect în lucru, citesc cu drag! La ritmul și volumul la care se publică astăzi, când avem acces la orice carte chiar și înainte să fie tradusă la noi, nu cred că cineva poate să spună că citește mult. Oricât de mult am citi, tot e puțin. Citesc de toate, chiar și cărți pentru copii. Recunosc însă, am o pasiune specială pentru cărțile de memorii.

Marina Almășan: – Cine ți-a trezit aplecarea spre litere, spre cuvânt?

Eveline Păuna : – Matematica. Când mi-am dat seama că nu-mi place matematica, m-am refugiat în literatură. În anii dintâi, trebuie să sclipești la Matematică sau la Limba Română. Nici nu contează dacă ești bun la sport. Sau la muzică. Sau la desen. M-am speriat că nu sunt bună la matematică și m-am refugiat în Limba Română cu disperarea celui care vede un colac de salvare. Apoi, întâlnind o doamnă profesoară excepțională de matematică, Doamna Maria-Nuți Florescu (iată, un nume înfloritor) am înțeles că aș fi fost bună și la matematică, dacă reușeam să trec peste repulsia pe care mi-o cauzase o profesoară fără vocație. Dar era prea târziu. Când începusem să-i rezolv problemele Matematicii, dansam deja printre cuvinte!

Marina Almășan : – Și știu cât de mult îți place să dansezi! Ne-ai dansat și în emisiune, mai ții minte?😊 N-aș vrea să trec prearepede peste întrebarea legată de lecturile tale. Spune-mi, ai cumva și o carte de „căpătâi”?

Eveline Păuna : – Eu nu cred în cărțile de căpătâi. Sunt chiar împotriva acestui concept. În anii de liceu, profesoara de atunci ne spunea că „Moromeții”, „Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Mara”… toate „obligatoriile” sunt lecturi de căpătâi. Eu mă revoltam. Mă revoltam degeaba, deoarece înțeleg că în mentalitatea profesorilor de liceu nu s-au schimbat prea multe. Generația mea a citit dar nu a înțeles „Cireșarii”. Noi am citit dar nu am înțeles „La Medeleni”. Noi am crescut cu „Harry Potter”. Întrebați copiii de acum despre „Harry Potter” – deja e prea învechit pentru ei. Cred cu tărie că aceste cărți trebuie citite cu respect pentru istoria literaturii, pentru tradiția noastră. Dar folosesc acest prilej să o mai contrazic o dată pe profesoara de Română care spunea că Trebuie să ne fie „de căpătâi”. Fiecare generație are „căpătâiul” ei! Și fiecare om își… dezvoltă căpătâiul. Au fost cărți pe care le-am adorat la 12 ani, cărți care m-au format la 16, cărți pe care le-am înțeles la 20… și tot așa. În plus, eu cred că ar trebui să fim atenți la autorii de lângă noi. Am zâmbit amar când o prietenă mi-a povestit că la școala unde învață copilul ei a fost anunțată întâlnirea cu un scriitor român (viu, în putere și cât se poate de… scriitor) iar copiii s-au mirat că există scriitori vii. Ei îi cunoșteau doar pe cei din manuale… Mă bucură și mă onorează prietenia cu Doamna Daniela Zeca-Buzura. Ce scriitoare!!! Mă bucur că Domnul Profesor Dumitru Constantin-Dulcan este nu doar printre prietenii mei de pe Facebook, ci și printre oamenii care îmi răspund cu drag la telefon! I-am citit, i-am cunoscut și îi iubesc. Mă bucură gândul că anul trecut, când am lansat cartea „Femeia la 30 de ani” am cunoscut-o pe Cristina Zarioiu. Mi-a dăruit atunci cartea ei. E din generația mea și are două cărți în librării. Dar despre noi vorbesc prea puțini. Știi, mă gândeam zilele trecute că în peisajul media din România există o emisiune care caută cea mai stilată femeie din România. Să spunem că o caută printre cele tinere, pentru că Doamnele sunt Doamne și nu au nevoie de competiții. Cum ar fi să o caute, totuși, în alt mediu? Poate că eu și Cristina, de pildă, am fi concurente. Desigur, un exercițiu de imaginație…

Marina Almășan : – Draga mea, tu încă nu ți-ai dat seama că mediul oamenilor deștepți nu este unul atractiv, pentru majoritatea emisiunilor de televiziune?!? Dacă vrei să fii băgată în seamă, trebuie să treci  mai întâi prin niște scandaluri amoroase sau să te măriți cu un fotbalist! …Eu tot vreau să mai zăbovim puțin în sfera lecturilor tale. Bun, am înțeles cum e cu cărțile de căpătâi. Ai însă  vreuun pasaj care ți-a rămas pentru totdeauna în minte?

Eveline Păuna : – Sunt multe… în perioada de izolare mi-a tot venit în minte „Eseu despre orbire” a lui José Saramago. Zilele trecute am dat peste un gând din cartea scrisă de Anca Florea, carte pe care mi-a dăruit-o când am invitat-o la emisiunea pe care o realizam la radio: „Toate poveștile sunt de dragoste, de război sau degeaba”…

Marina Almășan : – Daaaa, Anca este și ea un jurnalist de excepție, meșter în a mânui cuvintele! Una peste alta, Eveline, aștept cu nerăbdare să răsfoiesc noua ta carte – pentru care te felicit, cu drag, cum vrei tu : colegial, prietenește, și, de ce nu?matern!  – dar vreau să anticipez puțin, întrebându-te : ce-i va urma?

Eveline Păuna : – Mulțumeeeeeeeeesc! Îi va urma o altă carte. La care mă gândesc deja. Într-o zi în care am fost fericită i-am promis cuiva o capodoperă. Iar eu îmi respect promisiunile! Persoanei care a avut încredere în mine și care m-a citit cu mintea sa rafinată și experimentată îi sunt datoare cu o capodoperă.

Marina Almășan : – Capodoperă să fie! N-am scris niciodată o cronică la o capodoperă! 😉 Lăsând deoparte lumea cuvintelor, hai să reintrăm în a noastră, asta de zi cu zi: ce mai face Eveline?

Eveline Păuna : – Probez haina de introvertită, din pricina situației la care ne obligă pandemia. O tot probez și nu mi se potrivește! Mi-e dor de cum era viața noastră înainte. Lucrez destul de mult, mi-am adaptat activitatea, am învățat să fac lucruri noi. Și aștept să treacă pandemia!

Marina Almășan : – …încă  un lucru care ne leagă!  Îți mulțumesc pentru interviu și aș vrea să-l încheiem cu un îndemn, legat tot de noua ta carte!

Eveline Păuna : – Eu îți mulțumesc pentru că îmi ești aproape în fiecare zi. Prețuiesc „like-urile” de la tine și mă bucur de constanța lor. Îți mulțumesc și pentru că ai considerat că apariția unei cărți e… o știre! Invitația pentru cei care citesc acum interviul nostru este să acceseze linkul https://www.raobooks.com/product/dincolo-de-ferestre/ și să comande cartea. Lucrez în Comunicare, sunt om de PR și îmi dau seama că ar trebui să divulg mai mult din carte ca să stârnesc interesul. Dar acest lucru ar diminua surpriza și bucuria cititorilor, așa că… va trebui să mergeți pe încredere!

 

Uscatoare rufe