Nu de puține ori suntem nedrepți cu părinții noștri. Atât de nedrepți. Adrian Păunescu a spus-o cât se poate de frumos în a sa ” Repetabilă povară” : „Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi/ Și în genere sunt și nițel pisălogi / Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici, / Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici/ Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal / Te întreabă de știi pe vreun sef de spital..”
…Suntem, de prea multe ori, aspri și nemiloși cu cei care ne-au dat 
viață. Nici măcar statutul dobândit și de noi, la un moment dat, acela de părinte, nu ne ajută întotdeauna să pătrundem în sufletul propriilor părinți, să-i tratăm cu mai multă înțelegere și respect. Sunt de neiertat nervii și lipsa de îngăduință, cu care răsplătim sacrificiul celor care ne-au adus pe lume. Sunt condamnabile cuvintele grele, pe care, la nervi, le mai slobozim câteodată la adresa lor, dovedind incapacitatea noastră de a înțelege cât de adâncă este rana pe care cuvântul copilului o lasă în sufletul părintelui său..
Vă invit să citiți povestea de mai jos. Deși, în ceea ce mă privește, am conștiința împăcată că sunt un copil bun și blând cu părinții lui și extrem de recunoscător lor pentru tot ceea ce au făcut pentru mine, povestea m-a impresionat profund și pe mine. Sunt, de fapt,amintirile unui băiat, devenit bărbat. Ale unui fiu. Și doresc să vi le împărtășesc. Să vă pun oleacă pe gânduri…
” Toată viața mi-a fost rușine de mama mea. Îi lipsea un ochi și mi se părea hidoasă. Duceam o viață nefericită. Pe tatăl meu nici măcar nu mi-l amintesc , iar pe mama… Cine naiba îi putea da mamei un servici, aș acum era ea – chioară? Iar dacă mama se căznea să mă îmbrace cât mai frumos, și la școală nu mă deosebeam de ceilalți copii, ea în schimb, în comparație cu mamele celorlalți copii, arăta ca o cerșetoare hidoasă. Din acest motiv, mă străduiam s-o țin cât mai departe de ochii copiilor. Într-o bună zi însă, m-am trezit cu ea la școală. Vezi Doamne, i se făcuse dor de mine. Mai mult , a și venit la mine, de față cu toți! Imi venea să intru în pământ de rușine! Am luat-o la goană cât m-au ținut picioarele…A doua zi toți vorbeau despre ce mamă hidoasă am…sau, mă rog, așa mi s-a părut mie..Atunci am urât-o. ” Mai bine nu aveam mamă deloc, mai bine mureai!”- i-am strigat, într-un acces de furie. Mama tăcea si mă privea, cu ochii înlăcrimați…
Cel mai mult pe lume îmi doream să cresc odată mare și să scap de mama, să plec din casa aia..Învățam disperat la școală, ca să intru la facultate și să plec… Am intrat,m-am mutat în capitală, am terminat studiile, am început serviciul, m-am însurat și mi-am întemeiat un cămin. Curând am avut și copii. Viața părea să-mi zâmbească, iar eu eram mândru că am obținut totul de unul singur. Despre mama uitasem cu desăvârșire.
Dar iată că-ntr-o bună zi m-am trezit cu ea la ușă. Copiii nu știau că 
asta e bunica lor și au început să râdă de ea. Furia de odinioară m-a pocnit din nou. Ce naiba căuta aici? Acum vroia să mă facă de râs și în fața copiilor și a soției? ” Ce-ți trebuie? Ai venit să-mi sperii copiii?” – am întrebat-o, împingand-o afară pe ușă. A tăcut și a plecat, oftând…
Au trecut câțiva ani. Între timp am devenit un om de afaceri de succes. La un moment dat, am primit o invitație de la Liceu, la întâlnirea de 30 de ani. M-am hotărât s-o onorez: acum nu mai aveam de ce să mă rușinez, dimpotrivă. Înainte de eveniment, am dat o raită prin cartierul copilăriei mele și …am trecut și pe lângă blocul meu de odinioară. Vecinii m-au recunoscut. M-au anunțat că mama a murit și că mi-a lăsat o scrisoare. Nu pot spune că vestea m-a întristat prea tare. Am vrut, la început, să arunc scrisoarea, după care am pus-o în buzunar..
…Odată ajuns acasă, am deschis-o. Iată ce-mi scrisese mama : ” Puiul meu drag! Iartă-mă pentru tot. Iartă-mă ca te-am făcut să te rușinezi de mine. Și pentru că, fără permisiunea ta, am venit la ușa casei tale. Ai doi copii foarte frumoși și nici prin gând nu mi-a trecut să-i speriu. Doamne, seamănă atât de bine cu tine! Ai mare grijă de ei!..Probabil că nu-ți amintești că, atunci când ai fost foarte mic, ai avut un accident, la grădiniță, și ai rămas fără un ochi. Atunci ți l-am dat pe al meu – doar atât am putut face pentru tine… În rest, a trebuit să te descurci singur. Și te-ai descurcat. Eu n-am putut decât să fiu mândră de tine și să te iubesc cum n-am iubit pe nimeni altcineva. Și acest lucru m-a făcut fericită. Cu toată dragostea, Mama.”
Comentează