banner marshal garden
Femei de 10

“Tip Top Minitop a aterizat pe ecrane ca o navă cosmică în păpuriş!” – interviu cu OANA IONESCU, creatoarea brandurilor de televiziune “Tip-Top Minitop” și “Kiki Riki Miki” 

Imediat după Revoluție, întreaga Românie se răsucea în matcă, se desprindea de un trecut complicat,  îndreptându-și privirea către un nou drum, care în sfârșit, nu mai era un “drum închis”, ca până atunci. Țara se trezea la viață și oamenii săi își priveau cu încredere viitorul. În acei ani s-au pus bazele României libere, ale României moderne. Atunci s-a relansat și Televiziunea Română, împinsă de la spate de o seamă de tineri entuziasti, care s-au întrecut pe ei înșiși în a “pune în operă” emisiuni originale, emisiuni care au câștigat repede simpatia publicului. Unul dintre acești tineri a fost OANA IONESCU, unul dintre cei mai străluciți realizatori de emisiuni pentru copii ai Televiziunii Romane. 

Deși ne intersectam pe holurile TVR, prin lifturi și prin studiouri, nu am interacționat niciodată. Eu eram cu formatele mele, ea cu ale ei, dar în taină, fară a ști prea multe despre ea, o admiram. Era “născătoare” de branduri de succes, era atât de creativă și de inovativa, încât emisiunile ei erau mereu cu un pas înaintea celorlalte. Arătau proaspete, dinamice, spumoase, erau “împachetate” spectaculos, arătau….”altfel”! Ceea ce, fără îndoiala, i-a procurat destui dușmani. Însă Oana Ionescu si-a văzut de treaba ei, cu o hărnicie și o tenacitate uluitoare. Lumea zice ca era workaholică, dificilă în comunicare și că puțini puteau ține pasul cu ea. Dar….era al naibii de bună! Eram părinte de preșcolar, pe atunci , și-i urmăream cu mare plăcere emisiunile ( TipTop Minitop, Kiki-Riki-Miki) , cot la cot cu puștoaica mea. Fiind și om de televiziune, îmi dădeam exact seama câtă muncă se ascunde în spatele unei ore care, pe ecran, părea o joacă frumoasă și colorată. 

Deși am urcat mai mult de un deceniu cu aceleași lifturi, nu ne-am cunoscut niciodată. Am făcut-o – culmea! – abia în aceasta vară și cu totul întâmplător. S-a simțit flatată când i-am lăudat Tip-Top Minitop-ul și mi-a reamintit că se împlinesc curând 30 de ani de la “nașterea” emisiunii. “E rost de sarbatoare!” – i-am spus. Apoi acasă m-am mai gândit la discuția noastră și…am pus la cale un subiect pentru emisiunea noastra de sămbătă. La urma-urmei, chiar a fost un “brand de 10” al Televiziunii Române! Asa că veți urmări chiar în această sâmbătă întâlnirea mea cu Oana și surprizele unei fascinante întoarceri în timp! 

Însă înainte de a vă invita să vedeți editia de mâine, vă propun s-o cunoaștem, pentru început prin intermediul următorului interviu, pe cea care este  creatoarea primului talent-show din România. 

Marina Almășan : – A fost o vreme cand numele OANA IONESCU era un reper, în domeniul emisiunilor pentru copii din Romania. După care…ai ales să pleci din această lume fascinantă a televiziunii. Cu riscul de a începe interviul “pe dos”, adică de la coadă, la cap, am să te întreb de ce ai depus armele de producător TV? Ești o rara avis, din acest punct de vedere!

Oana Ionescu : – Da, chiar aşa! 😁

Am realizat emisiuni pentru copii timp de peste 13 ani, şi mi-am dat demisia în două minute, într-o zi cu soare, în iulie 2003!  A fost un fel trăznet în plină vară, ca să parafrazez titlul unei cărţi simpatice şi voioase, scrise de unul din autorii mei ei preferaţi, Jerome K. Jerome.
Eram în plin avânt profesional (era sa zic “revoluţionar”), fusesem aleasă în board-ul de conducere al grupului EBU pentru copii şi tineret (Television Children and Youth Experts Group); în plus, urma să mă ocup şi de JESC (Junior Eurovision Song Contest), un concurs internaţional de muzică pentru copii, după modelul consacratului Eurovision, pe care l-am propus în 2002, în cadrul întâlnirii anuale a şefilor departamentelor de emisiuni pentru copii din televiziunile membre EBU (Uniunea Europeană de Broadcasting). Mă rog, apare consemnată undeva într-un proces verbal, propunerea mea…erau vreo 56 de ţări prezente.  Constat însă că TVR l-a abandonat, nu cunosc motivele pentru care nu mai participăm, ca ţară, în această competiţie.
Primisem, colac peste pupază, şi un fel de premiu de la CNA, “pentru cele mai bune emisiuni pentru copii’, în fine, aşa li s-a părut lor şi aşa e gravat pe plăcuţă…
Acesta este contextul în care am decis să plec şi, deşi pentru mulţi poate părea fără noimă, pentru mine a avut sens. Tocmai pentru că urma ca lumea televiziunii să nu mai fie deloc fascinantă. Tot ce fusese strălucitor şi efervescent, libertatea de creaţie, bucuria de a scrie, de a lucra, de a inventa mereu ceva nou şi interesant, urma să apună iremediabil şi, cumva, timpul a dovedit că am avut dreptate. Iată că TVR nu mai produce emisiuni pentru copii, deci, cum s-ar spune, şi-a văzut visul cu ochii.

În subsidiar, eram şi directoarea Departamentului de Copii şi Tineret (numire făcută cu ceva vreme în urma de Stere Gulea, în urma unui concurs la care am participat, organizat prin Coopers and Lybrand, pentru posturile de conducere din TVR) şi cumulam şi funcţia de Redactor şef al redacţiei emisiunilor pentru copii.

A fost vara în care eu l-am anunţat personal pe Valentin Nicolau (pe atunci Preşedinte – Director General al TVR), foarte încântată, că urma să participăm fara nicio selecţie prealabilă la JESC, şi el m-a anunţat (nu încântat, era mai mult încurcat), că urmează să aibă loc modificări de organigramă şi că Irina Radu va prelua redacţia de copii, care, în final, a fost preluată de Mioara Negescu (o colegă din TVR care, cu un doi ani în urmă, mă rugase să-i aprob transferul de la Departamentul Ştiri la Redactia emisiunilor pentru Copii, iar eu i-am aprobat cererea).
Nu prea l-am privit în timp ce vorbea, mă uitam pe geam, din biroul lui de la etajul 12, şi se vedea foarte frumos de sus. Era o zi senină şi luminoasă şi brusc am simtit nevoia să ies afară, la soare, aşa ca i-am zâmbit, am dat mana cu el şi am plecat. Am plecat definitiv. …Nici nu-mi amintesc dacă terminase ce avea de spus… sper că nu am fost nepoliticoasă. Mi s-a părut destul de simplu.

Marina Almășan : – Mda…Nu a fost o despărtire prea “veselă” – ca să folosesc unul din termenii tăi preferați. Hai, totuși, s-o luăm și cu începutul : care a fost el, in TVR, in ceea ce te privește?

Oana Ionescu : – A fost interesant, dar fără nicio legatură cu emisiunile pentru copii.

În 1980, imediat după ce intrasem la facultate (Universitatea Bucureşti, matematică-informatică), am susţinut un interviu de angajare în TVR, cu Tudor Vornicu. Aveam 18 ani şi nu acceptam compromisuri (mai târziu am înţeles că fără compromisuri nu se poate). M-am dus îmbrăcată cu o camaşă albă cu nasturii închişi la spate şi o pereche de bluejeans, sfâşiată de mine cu foarfeca în dreptul genunchilor. Aveam eu o banuială că nu era tocmai ţinuta ideală pentru aşa ceva, dar mi-am zis “ce-o fi, o fi”. Daca era să lucrez în TVR, cam astea erau hainele pe care urma să port, deci nu vedeam ce rost ar fi avut să mă prezint drept altcineva. Nu m-am agitat niciodată prea mult cu “eleganţa”…şi nici “eleganţa” cu mine.  Vornicu m-a primit foarte senin, nu a tresărit o secundă la vederea unei asemenea apariţii; acum e ceva absolute banal, dar în România anului 1980, când toţi erau “tovarăşi şi preetini” şi nimeni nu ieşea din costum şi cravată, iar doamnele nu prea purtau pantaloni (oricum, nu rupţi în genunchi), era o apariţie… Spun asta ca să-l descriu pe Vornicu, dintr-o altă perspectivă. Era o minune de om, accepta orice năzbâtie şi nu se mira de nimic! El m-a trimis la Andrei Mazilu, directorul Departamentului artistic, şi de acolo am ajuns la scenografie.Colaborasem înainte cu Biţu Fălticineanu, la Teatrul de revistă “Constantin Tănase”,  aşa că eram în elementul meu, mi se parea că fac ce ştiu şi ce îmi place, mai ales că ceea ce studiam (matematica) nu era nicidecum pasiunea mea.
A urmat o perioadă unică şi efervescentă, opt ani de zile care au durat-o secundă. Erau cu toţii niste artişti rupţi de realitate, în grupul cărora m-am integrat imediat – Lia Manţoc, Gigi Rasovsky, Alexandru Oană, Vlad Iacob, Bobby Dinulescu, Elena Timonu, Elena Postelnicu (unii dintre ei au de ceva timp au aripi de îngeraş, s-au dus demult prin alte spaţii)… alaturi de “băietii veseli” de la Carul 5, unde şef era Mihai Mârţu (un nume de rezonanţă, pour les connoisseurs) si gasca de operatori de imagine din care cel mai bine mi-l amintesc pe Zaza (tot un nume “pour les connoisseurs”), cu care am si lucrat dupa aceea laTip Top Minitop ani de zile.  Imi amintesc de emisiunile de divertisment ale Marianei Şoitu pentru care concepeam costumele şi Festivalurile de la Mamaia, patronate de Tavi Iordachescu (care te lăsa în pace să faci orice îţi trecea prin minte, dacă i se părea că faci bine).

Lucram cu toţii 25 de ore din 24 şi nu conta nimic altceva decât actul artistic, ca frondă, si dorinta de a păcăli sistemul, pentru ca nu aveai voie sa faci prea multe acte “artistice”.
De exemplu, am fost chemata sa dau socoteala conducerii pentru faptul ca am vopsit un gard … în roşu, (dezastrul s-a creat deoarece gardul acela urmau sa-l sara niste copii intr-un film al Inei Sterescu, unde eu eram scenograf…desi imaginile erau mono-color (alb-negru).
Mi s-a spus: “De ce, tovarasa Ionescu?! Ce sugerati, cu gardul rosu? Adica copiii nu sunt fericiti in Romania, unde sar ei gardul rosu? De ce nu l-ati facut alb, sau verde?”
Si eu le-am zis: “N-am avut alta vopsea…” (că imi placuse replica dintr-o sceneta, cu Toma Caragiu:  “n-am avut alta rima”).
Dar nu s-au prins ca era o ironie, chiar au crezut ca nu aveam vopsele la atelier si am scapat cu bine.
Marea încercare era să il păcăleşti pe trimisul ministerului Culturii, Heghedus, care reprezenta “cenzura” de partid.
Era o întreagă inginerie să-l conving să o accepte la cadru pe Dida Dragan, cu rochiile ei cu decolteuri “nepremis” de “decoltate” (o non-conformistă de mare clasă), sau pe Vasile Şeicaru, care până la urmâ a fost nevoit să-şi radă mustaţa la machiaj, cu un sfert de oră înainte de filmarea pentru revelionul din 1982, şi căruia i-am prins părul la spate cu agrafe, ca sa poată intra pe post (avea părul lung, ca Pittiş, ceea ce era absolut interzis, iar de mustaţă nici nu putea fi vorba)
Uneori am bătut şi cuie in televiziune, că intram in emisie şi se cam desprideau flancurile decorurilor pe care le gândeam cu Cornel Ionescu, şi nu aveam timp să chem maşiniştii…

Marina Almăsan : – Wow! Ce arhivă de amintiri inedite zace în tine! Și…cum ai ajuns să faci emisiuni pentru copii?

Oana Ionescu : – Datorita graficii electronice, combinata cu inversunarea umana a departamentului de grafica ne-electronica, daca pot sa ma exprim asa.

Aici se potriveste la fix proverbul “orice rău este spre bine”. Dupa primele generice electronice pe care le-am facut, la rugamintea directorului departamentului de divertisment, Dumitru Morosanu, m-am trezit peste noapte că am devenit brusc “persona non grata”.Lică Sârbu, şeful graficienilor la acea vreme, cu care altfel eram în relaţii bune şi pe care îl simpatizam (era un tip haios, care nu se formaliza prea tare, cu un look destul de artistic pentru epoca la care ne referim), s-a temut că el şi colegii lui vor rămâne fără job-uri, dacă un singur om putea face munca a peste 15 oameni, în câteva ore, la un calculator.
Am mai fost şi foarte lăudata de Moroşanu, lucru dăunator, iar necazul s-a amplificat la maxim, când, plini de elan, Luminita Dumitrescu, Ioana Bogdan, Doina Anastasiu, Mariana Şoitu şi Titus Munteanu au dat năvalâ peste mine cu tot felul de idei şi efecte pe care urma să le realizez pe calculator. Unele dintre aceste “trucaje” de pionierat in grafica electronica din Romania au luat si niste premii internaţionale, la festivalurile de la Montreaux şi la Prix Italia.
Situaţia devenise de-a dreptul incomodă,  aşa că s-a trecut la fapte. Pe scurt, scenografii s-au aliat cu graficienii, sau invers, cu totul s-au strâns cam 60 de persoane, într-o şedinţă de mare solemnitate, unde am fost convocată să mă prezint, împreună cu un reprezentat al conducerii TVR, idea de bază fiind să fiu infierată pe linie de partid şi să mă dea afară. Treaba este că eu nu eram membră de partid, pentru că nu am depus niciodată o asemenea cerere (nu am avut sentimentul că voi servi cu abnegatie partidul si nici ca aş fi un membru de partid de nădejde, şi m-am gandit să nu-i încurc), deci nu aveau cum să mă dea afară din partid, că nu eram înăuntru.
Soluţia salvatoare ar fi fost sa mă dea afară din TVR… dar asta era ceva mai dificil, deşi mă făcusem vinovată de exces de zel, ceea ce şi atunci (ca şi acum) era un motiv suficient…
Adevărul este că nu mă pasiona deloc să fac generice (efectele pentru realizatorii de la divertisment le-am facut cu plăcere însă), şi dacă atâţia oameni au facut asemenea eforturi considerabile ca sa plec, nu era sa-i dezămagesc. Şi am plecat – de la etajul unu, la cinci, unde am poposit în redacţia Invăţământ condusă atunci de Tebeică, unde am făcut prima mea emisiune de televiziune şi primul learning-show de pe plaiurile noastre: “Întreabă-mă!”.
Nu mă intreba despre ea, ca e mult de zis si nu vreau sa plictisesc pe nimeni 😁 .Până la urma, si cei de la redactia Invatamant au devenit nefericiti cu mine. Au facut o mica sedinta, ca emisiunea strangea prea multe scrisori si era excedat serviciul de posta…si, dupa parerea lor,  un learning-show nu avea ce cauta la Invatamant, unde se faceau lectii cu profesorii cu creta, la table.
Si dusa am fost iar, o camera mai la stanga, in redactia de copii unde redactor sef era Eugen Patriche.
Acolo s-au întâmplat multe… printre care şi Tip Top Minitop şi Kiki Riki Miki.

Marina Almășan : – Ce parcurs interesant! Si nu aveai decât douăzeci și ceva de ani! Buuun! Deci am ajuns “în ograda” copiilor, acolo unde ai făcut, cu adevărat, performanța! Emisiunile “Tip-Top Minitop” – primul talent-show, de fapt, din România, și Kiki Riki Miki au fost două din brandurile cele mai răsunătoare ale TVR, în anii ‘90. Care crezi că au fost punctele lor forte?

Oana Ionescu : – Veselia, cred, constituie o sinteză a punctelor forte comune ambelor emisiuni; şi lipsa de formalism.

KIKI RIKIMIKI a fost foarte îndragită de cei mici, în timp ce Tip Top Minitop a fost mai degrabă favorita celor mari, mă refer la adulţi.  Au fost doua formate complet distincte, cu scopuri complet diferite.
KIKI RIKI MIKI a debutat în 1998 şi a fost primul “edutainement” din România pentru copii, un magazin complex – şi foarte colorat, la propriu -, transmis în fiecare duminică dimineaţă din studioul Moliere (1998-2002) de la 9 la 11. Cu multe rubrici, scenete şi concursuri desfăşurate în direct, cu jocuri, filme documentare realizate pe intelesul celor mici şi ştiri ( “1/2 de buletin de stiri”) pentru copii. Era prezentat de Bubu, Dodo si Sabrina, împreuna cu Horia Brenciu (un copil mai mare pe atunci), apoi Horia a plecat şi l-a înlocuit “copilul” Jojo.  În linkul de mai jos, regasesti exact atmosfera din emisiune.

https://www.youtube.com/watch?v=UGebJssVe5M&feature=youtu.be

Atuurile care au dus la succesul acestui program au fost multiple: noutatea formatului, naturaleţea prezentatorilor (Bubu nici măcăr nu ştia să citeasca, era prea mic, deci pentru el scriam cam degeaba, dar le zicea cu foc, cum nimerea, si de cele mai multe ori nimerea bine), abordarea editorială pe un ton relativ ironic vizavi de unele aspecte sociale şi comportamentale.
Papusile KIKI, RIKI si MIKI care ţopăiau alandala prin platou, şi Cah, Monstrul de Gunoaie, care dadea buzna pe geam in decorul retro al emisiunii sunt şi ele personaje principale ale acestei poveşti de succes.
Tip Top Minitop a fost cu totul altceva. Era un talent-show care se adresa mai degraba familiei, decât copiilor.  Desigur, numai copiii puteau participa in concurs, si doar cei care aveau maxim 7 ani, dar publicul ţintă se situa undeva pe la 20+ şi audienţa principală o formau adulţii.  Ei erau cei care se distrau copios urmarind interpretarea copiilor si auzindu-le replicile.

Cei mici erau atraşi de faptul că puteau canta în spectacol, dar nu întelegeau neaparat contextul amuzant creat de dialogurile lor. De aici şi versurile imnului/melodiei “Tip Top Minitop”, pe care le-am scris, în 1990, din perspectiva copiilor: “Mamă, tată, şi bunici, de ce m-aţi adus aici? / La Tip Top, Tip Top Minitop” etc. Nu prea intelegeau ei care e treaba, dar le plăcea.
Unul dintre concurentii primelor editii, când încă filmam in studiourile TVR (ulterior Tip Top Minitop s-a desfăsurat preponderent, vreme de ani de zile, în sali de spectacole, cu public) şi făceam repetiţii mai mult din considerente tehnice, pentru colegii de la sunet/lumină/camere), după ce a cântat, când s-a pus problema să filmam, a refuzat categoric!
Am deschis intercomunicaţia ca să-l rog sa cânte, eram contra-cronometru, ca se termina spatiul alocat inregistrarii si eu bateam pasul pe loc cu un “artist” de 4 ani, la cheremul caruia eram vreo 15 oameni în toată firea, plus tot alaiul de parinti, si i-am zis destul de ferm: “Trebuie să cânţi neapărat, pentru că acum o să filmăm!”
Mi-a raspuns senin, deşi nu mă vedea şi nici nu ştia cu cine vorbeste, eu fiind sus, in regie, iar el jos, in platou: “Eu am cântat, nu m-ai auzit?” Eu: “Te-am auzit, a fost foarte bine, dar nu am filmat!” El: “Pai de ce nu ai filmat? Ce treabă ai avut?” Eu: “Am repetat. Intâi repetăm, dupa aceea filmăm.” El, dupa o clipa de gândire care ne-a dat ceva speranţe: “E, asta e, ce să-ti fac! Trebuia să filmezi când am cantat eu…” Am izbucnit toti in râs. Pana la urma nu a mai cantat. Deci cam asa…
Acestia erau copiii pe care ii cautam si ii selecţionam, si recunosc ca miza era oarecum inversata – conta mai putin talentul muzical al unui concurent, comparativ cu talentul de a se exprima liber, fara retineri, de a-si spune parerile deschis si limpede.
In concluzie, replicile copiilor au constituit unul din punctele (cele mai) forte ale emisiunii “Tip Top Minitop”.
Un alt atuu a fost faptul că Tip Top Minitop a aterizat pe ecrane ca o navă cosmică în
păpuriş. Cumva la propriu, dacă vrei, deoarece pe vremea aceea TVR era singura televiziune din România, nu exista concurenţă, iar oamenii încă nu aveau acces la canalele străine, deci drumul era deschis şi nebatatorit.
Până în decembrie 1989, spectacolele unde erau implicaţi copiii erau eminamente patriotice. Tot ce difuza TVR, mai ales în ultima perioadă, înainte de revoluţia din decembrie, era in stricta corelaţie cu politicul, si nici cei mici nu scapau de asta. Dacă ne proiectam înapoi in timp, si ne aducem aminte cum a fost de fapt, contrastul dintre Tip Top Minitop, unde totul era firesc si plin de vitalitate, si lipsa de viaţă şi normalitate de până atunci era uriaş.
La radio si TV rasunasera pana de curand numai cantece  inaltatoare, inchinate patriei si iubitului conducator, interpetate cu energie de corurile de pionieri incolonati disciplinati.In acest context, cand am venit eu cu “Oac-oac-oac”, si “Zum-zum-zum”, a fost coupe-de-foudre!
Dupa primul “Tip Top Minitop” difuzat in toamna anului 1990, am devenit, fulgerator, spectacolul numarul unu.
Cred ca a fost cea mai iubita si cea mai faimoasa emisiune din ţara… si cea mai clonata. Si acum, dupa atatia ani, citesc pe net, au loc tot felul de spectacole care se numesc “Tip Top Minitop” organizate prin diverse comune si orase, de niste persoane care nu au nicio legatura cu mine!
Cumva, in anii 90,  Tip Top Minitop a depasit graniţa unui show de televiziune. A intrat in mentalul colectiv si in folcor. Inclusiv in sfera politica se faceau bancuri sau apropouri legate de Tip Top Minitop.
De pilda, a rămas celebră caricatura din Caţavencu, cu Vasile Gherman şi Adrian Năstase motaind in scaune, in sedinta de guvern, iar Gherman ii spune lui Nastase „Adriane, scoala-mă şi pe mine la Tip Top Minitop”

Al treilea punct forte l-au constituit prezentatorii emisiunii.  Da, au fost doua brand-uri, care au facut audiente remarcabile ani de zile. Dar Televiziunea Romana şi-a demolat singură aceste brand-uri; adica nu institutia, in sine, ci anumite persoane din conducerea de atunci, care au avut puterea, dar şi motivaţia (strict personală, deoarece emisiunile erau iubite si faceau performanta), de a decide asta.

Marina Almășan : – …și uite cum am intrat noi în posesia unei rețete de succes! Ce invitati ai avut, ce vedete s-au perindat pe la Tip Top Minitop?

Oana Ionescu : – Toata floarea cea vestita a vremii… şi vremurilor. Pittis, Mircea
Baniciu, Mircea Vintila, Ioan Gyuri Pascu, Laura Stoica, Madalina Manole, Loredana Groza, Mirabela Dauer,  inclusiv cantareti de muzica populara, Maria Dragomiroiu, Irina Loghin, Benone Sinulescu, si tot asa… orice nume care conteaza cu adevarat in show-biz-ul romanesc a fost la Tip Top Minitop.  Era cumva bizar, erau super vedete (adica deja erau mari, unii foarte mari, nu debutau in emisiunea mea si nici nu aveau nevoie de publicitate sau de o rampă de lansare), şi totusi veneau la Tip Top Minitop cu o bucurie incredibilă.
Cei mai multi dintre ei nici nu cereau bani si nici nu ma intrebau cat pot plati pentru prezenta lor in spectacol.
Unii chiar au lansat hit-uri in emisiune, si-au cantat acolo melodiile in premiera, Banica, de exemplu (cu Durli-durli-da), sau Gyuri („Leafa”), fapt declarat chiar de ei pe scena, in timpul filmarilor.
Si datorita lor, umpleam lejer sali precum Sala Palatului, chiar si Sala Polivalenta (Sala Ministerului de interne, etc)

Vara faceam spectacolele in aer liber, in exterior (mare/munte) si, uneori, pe scenele estivale (Tulcea, Mamaia, Neptun, Jupiter, Brasov). Era ceva foarte democratic si nou – spectatorii nu plateau nimic ca sa asiste. Venea cine avea chef si statea cat avea chef si toti se distrau de minune. Culmea este ca acest public spontan asculta cuminte toate indicatiile noastre din car.
Mai strigam uneori prin intercomunicatie cand ne faceam decupajul, inainte de filmare: „Domnul cu palarie alabastra, va rog sa va dati mai la stanga… multumesc!” sau „doamna cu prosopul roz, va rog sa stingeti tigarile ca incepem filmarea”, sau „Va rugam sa inchideti umbrelele personale de plaja, nu avem vizibilitate spre scena”… si toti se conformau prompt, nu era nevoie de bodyguarzi, de oameni de ordine, absolut de nimic… doar de statiile de amplificare.

Marina Almășan : – Ai “rulat” în atâția ani, sute de copii, pe scena emisiunii. Dintre concurentii emisiunii Tip Top Minitop, este vreunul care a devenit faimos, sau celebru?

Oana Ionescu : – Nu am monitorizat evoluţia concurenţilor. Nu am ţinut legătura cu nici unul dintre ei. Unii au declarat în presă ca au debutat la Tip Top Minitop si că s-au lansat pe scena emisiunii, precum Mădălina Ghenea, Ramona Bădescu, Andra, Ramona Hanganu, Smiley … şi altii. Adevarul este ca succesul fabulos al acestui concurs (in fapt era un simplu concurs de muzica, fara mari pretentii) a generat tot felul de „replici” – spectacole sustinute de diversi, care, folosind denumirea de Tip Top minitop, isi faceau loc peste tot in tara – in sate/comune si orase, unde emisiunea Tip Top Minitop nu s-a filmat niciodată.  Si daca i-am lansat, nu am absolut nici un merit în ceea ce priveşte evoluţia lor ulterioară.  Cu certitudine, îmi aduc aminte de Georgiana Lobonţ, Anca Mărginean, Giulia Anghelescu şi Alina Eremia…   Alina a cântat la Tip Top Minitop, în 1998, impreună cu mama ei. Era racită si nu putea interpreta singură.

 

https://www.youtube.com/watch?v=egjVwuU8LKk

 

Dar aspectul celebrităţii nu este semnficativ.  Deşi un talent-show, scopul principal al acestui spectacol nu era neaparat lansarea unor talente, cât lansarea unei noi imagini a copiilor. Aceea a unor copii normali, care erau liberi şi spuneau ce le trecea prin cap. Care nu recitau poezii patriotice şi nici nu cântau cantece de omagiale. Aş reţine doar atât: bucuria de a participa într-un experiment interesant.

Marina Almășan : – Vorbeam de “pionieratul” tău, în diferite “zone” ale prioducției de televiziune. Îmi amintesc, bunăoară,  că, la Kiki Riki Miki, grafica video si-a făcut , practic, debutul, în Romania. Care este secretul? Cum naiba de te pricepeai la toate astea?!?

Oana Ionescu : – Grafica electronica in televiziune a avut un inceput foarte amuzant. Tocmai terminasem facultatea de matematica (eu am studiat, asa, ca sa ma aflu in treabă, nu ca mi-ar fi placut, si, pe de alta parte, ca sa nu fiu repartizata la final prin vreun sat uitat de lume) matematica, de fapt am absolvit (cu “zece”, daca tot vorbim de “10”) prima secţie de informatică (de la Universitatea Bucureşti), care era la seral.

În TVR, unde lucram atunci ca scenograf, tocmai sosise, (minune!), primul PC, si lumea se uita la el ca la un extraterestru. M-a chemat într-o zi fostul director de la tehnică, Mihai Băcăuanu, în biroul lui, unde calculatorul ăsta, cocoţat pe o masuţă, era la loc de cinste, şi unde se strânseseră toti greii televiziunii sa-l admire (desi avea un design rudimentar, daca iti mai amintesti cum aratau calculatoarele la inceput) desi avea ecranul stins J!), si m-a rugat să lucrez ceva la el.
Nu exista nicio interfaţa prietenoasă, ca acum, (windows, etc), era doar operare în MS DOS şi Fortran, iar utilizarea unui calculator avea sens numai în domenii tehnico-ştiinţifice, nicidecum artistice.
Cum eu tocmai  terminasem informatica, mă priveau plini de speranţă (adică, poate chiar şi stiu ceva, totuşi, după 5 ani de studii…) şi au bagat calculatorul în priză, chipurile să mă pun pe treabă.
l-am intrebat ce ar dori şi cum Bacauanu nu prea ştia ce ar dori el anume, a intervenit alt director, dl. Dumitru Moroşanu – care a condus ani de zile (cu succes) Departamentul de Divertisment al TVR -, care avea nevoie de generice, pentru revelion.  Genericele, la momentul cu pricina, se filmau în TVR cu camerele în platou. Practic, pntru generice se foloseau nişte cartoane albe, scrise de mana de graficienii televiziunii,  sau cu letraset (pentru tinerii tăi cititori, precizez că letraset-ul era un set de litere, simboluri şi cifre, fixate pe un suport de celuloid, care se imprimau, prin apasare – operaţie minuţioasa care dura ore în şir, motiv pentru care un generic complet era gata într-o săptămânã, sau similar…depinde cât de mulţi lucrau într-o echipă – şi fiecare carton se filma separat, unul dupa altul, în ordinea in care trebuiau sa apara pe ecran. Acum pare incredibil, dar asta era…”metoda”!…,  pentru toate emisiunile Televziunii Române, la acea epocă. Cam asta a fost. Morosanu, mi-a zis cam lipsit de convingere: crezi ca poti sa scrii tu genericele? La calculatorul asta? (că nici el nu credea ca s-ar putea una ca asta.
Acum aveam de ales. Ori da, ori ba. Un PC era o premieră si pentru mine, eu rulasem până atunci doar programe de studenţie, pe cartele, la imensele calculatoare de la Stefan Gheorghiu, ca Universtatea Bucuresti nu avea nici macar unul. Pe de alta parte, pentru revelion lucrasem doar schitele decorurilor si habar nu aveam de generice si nici ce anume vrea Morosanu, exact, asa ca am ales “nemarginirea”…si am zis foarte vesela si sigura pe mine: Da! De ce nu?
Cand au venit statiile grafice, deja eram realizator de emisiuni. Am facut singura majoritatea genericelor pentru toate programele mele, dar a contribuit, mai ales la inceput, si Beatrice Druga Popescu. Ea a facut primul generic animat la TIP TOP MINITOP.  De fapt, inainte de Kiki Riki Miki, Tip Top Minitop a fost prima emisiune din TVR care a avut grafica şi animatie digitala profesionala, dar si un logo afişat pe ecran. A fost o întreagă tevatură referitor la acest aspect, de ce pun logo, unde să-l pun, sa nu afecteze cumva sigla TVR, etc.
Acum e ceva evident pentru orice productie tv. Dar atunci era revolutionar… Până la urma, un logo este un simplu „act de identitate” firesc şi necesar oricărei emisiuni. Un act de comunicare vizuală.

Marina Almășan : – Să rămânem sub logo-ul “Kiki Riki Miki” și am să te întreb dacă ai păstrat legătura cu eroii tăi și dacă știi cumva unde i-a dus viața pe cei 3 simpaticii copii? Ce fac ei astăzi? Au rămas prieteni?

Oana Ionescu : – Bubu (adica Mihai Andrei Cernea, numele ofcial), care a fost un adevarat fenomen, copilul-minune al Romaniei, toboşar “din nastere”, e in continuare in show-biz, are o trupă cred, La-la –Band, de altfel a şi declarat că nu poate trai fără muzica. Sabrina a ales să evolueze, mai nou, într-o zona inedită: face tatuaje! Iar Dodo lucrează in comunicare şi PR, exact domeniul care nu i-a plăcut niciodată!

Marina Almășan : – Cu siguranță, prezența lor pe ecran le-a marcat întreaga evoluție ulterioară! Cum îți explici că, în România, practic au dispărut emisiunile pentru copii? Sunt atât de greu de făcut, sau nu mai au nevoie copiii noștri de așa ceva?

Oana Ionescu : – Nu am o explicaţie publicabilă. Sunt greu de făcut, dar ar trebui făcute… Poate că au dispărut oamenii care ştiu să le facă, care se pricep să creeze formate interesante, să le pună în practică şi să se adreseze copiilor.
În plus, sunt producţii costisitoare, care implică echipe, energie, efort editorial, talent şi idei.

Marina Almășan : – Spune-mi, Oana, cum ajungi la sufletul unui copil?

Oana Ionescu : – Nu ştiu. Eu am ales să-i tratez cu seriozitate şi respect. Nu poate fi nimic rău in asta. În emisiunile mele, am refuzat orice divagaţie de comportament, inclusiv la Tip Top Minitop. Prezentatorii cu care am lucrat au fost, cel puţin unii din ei, persoane excepţionale, cu o remarcabilă intuiţie şi disciplină profesională.  Din fericire, nu le-a trecut prin minte, şi nici nu au fost încurajaţi vreodată, să pună copiii în situaţii ridicole, să-i roage să latre sau să miaune, cum văd ca e modelul pe care unii îl consideră hazliu. Mie nu mi se pare deloc amuzant, din contra…  Din punctul meu de vedere, cel mai dificil gen este comedia. Ca sa faci divertisment de calitate trebuie să întelegi perfect natura umană. Altfel iese o „tragedie”.

Marina Almășan : – Hai să vorbim puțin și despre aniversatul perioadei : faimosul TipTop Minitop . Cum s-a născut emisiunea? Cum și-a cucerit publicul?

Oana Ionescu : – Nu am facut ceva special pentru a cuceri simpatia privitorilor. Am dat deoparte tot ceea ce mi s-a parut fortat, am evitat limbajul de lemn, exprimarile simandicoase si alte artificii. Si dupa ce am tot eliminat straturile inutile, a ramas doar spectacolul asta, Tip Top Minitop.
Formalismul, clişeele, nu au ce cauta in emisiunile pentru cei mici. De fapt, ar fi bine sa fie eliminate si din cele adresate adultilor. Eu le-as elimina si din viata reala, daca ar fi posibil.
Cum s-a nascut? Dintr-o intamplare. La emisiunea “Intreabă-mă” soseau sute de scrisori pe saptamana, trimise de copiii din toata tara. Le deschideam pe fiecare si le clasam pe subiecte, ca sa le râspundem la întrebarile copiilor (de ce ploua, de ce ninge, şi tot asa), si mi-am dat seama, citindu-le, că râd in hohote…   Atunci a fost prima oara când am realizat ce impact ar avea un show în care sa-i vedem si să-i auzim in realitate pe toti acesti copii, ca ar trebui sa fac cumva ca “vocea” lor să ajungă din scrisori, pe ecran.
M-am gândit initial la o emisiune in care sa le punem noi intrebari, apoi la un concurs de muzica sau de dans. Sau amândouă. In vara aceea l-am intalnit la mare pe actorul Cristian Popescu (tatal Lacramioarei Popescu). Langa el era Lacramioara, fetita lui, care a devenit si prima castigatoare a concursului. Lacramioara era exact ce si-ar fi dorit orice producator de emisiuni pentru copii. Spontana, luminoasa, intelegea imediat ce i se cerea si de fapt nu canta, ci mai degraba interpreta melodia, ca o mica actriţă. I-am povestit despre emisiunea pe care o faceam, i-am zis ca primesc tot felul de scrisori, care mai de care mai amuzanta, si ca as vrea sa fac un concurs pentru copii, poate unul de muzica, cu melodii simple si usor de interpretat, în care sa le punem concurentilor intrebari, pentru ca important ar fi nu doar sa cante, dar mai ales sa vorbeasca, le auzim parerile si sa ii determinam sa intre in dialog. Si oare nu ar vrea el sa o lase pe Lacramioara sa participe in acest concurs? Iar el mi-a zis ca daca s-ar face asa ceva la noi ar fi interesat chiar sa prezinte, ca exista concursuri de muzica in strainatate, dar fara intrebari.
A doua zi, in drum spre casa, eram in masina cu mama si fetita mea, Dodo, si i-am spus mamei, care citea ceva, nu era foarte atenta la mine:  “Mama, o sa fac un concurs de muzica pentru copii…”
“Foarte bine!” Mi-a spus ea. “Si cum se numeste?”
Cum se numeste?…habar nu aveam cum sa se numeasca. Asa ca i-am zis: “As vrea sa fie un top…o sa fie… Tip Top minitop! “
“Ce este Tip Top minitop?” m-a intrebat ea. “Momentan nu este! I-am zis. “Dar o sa fie!”
Si chiar a fost. In septembrie eram deja in studioul 1, cu Cristian Popescu moderator al primei editii, si cinci copii concurenti la cadru, printre care si Lacramioara.

Marina Almășan : – Știu că părinții erau disperați – și atunci ca și acum – să-și vadă copiii pe scenă. Cum aveau loc preselecțiile?

Oana Ionescu : – Dupa primul an, majoritatea preselectiilor au avut loc pe litoral. Acolo am gasit copii din toate colturile tarii. Nici nu faceam fata, atat de multi veneau. Aveam doar o editie pe luna, cu cinci concurenti, si ei erau cu miile… Iar parintii făceau eforturi uriase sa ajunga la preselectiile din Bucuresti, nu aveau bani de cazare sau masa. Era un cosmar sa le spun acestor oameni ca nu putem selecta un copil sau altul, uneori nu dormeam noaptea, aveam mustrari de constiinta, gandidu-ma la cate cheltuieli si chinuri se supuneau…dar nici solutii nu aveam.
Dupa aceea ne-am mutat “cartierul general” pe litoral, unde oricum familiile veneau cu copiii in concediu, la mare, deci nu neaparat special pentru noi.

Marina Almăsan – Ai schimbat foarte mulți prezentatori. Care au fost cei mai iubiți de public?

Oana Ionescu : – 24, iti dai seama!?! Nici eu nu am realizat câti au fost, până când nu am făcut, de curând, o lista… Incontestabil, “cap de afis” si singurii de pe “lista” scurtă sunt trei:  Ioan Luchian Mihalea, Florin Busuioc si Horia Brenciu.  Un “rol” in care au excelat, fiecare in registrul lui.  Si s-au distrat nevoie mare facand asta, erau in elementul lor, fericiti si amuzati, ca niste copii care inalta zmee si alearga prin poienita dupa fluturi – si, cel mai important, perfect naturali (de aici si ghilimelele de mai sus, de la “rol”, pentru ca nu jucau un rol, erau ei insisi,). Asa cum i-a perceput publicul, asa si erau. Mihalea m-a refuzat la inceput.  Desi am insistat, si am insistat… (acum serios, chiar am insitat, si eu sunt cea care am inventat cuvantul “insist”, desi nu sunt mentionata in DEX, in dreptul acestui cuvant). Mihalea era un perfectionist si un profesionist desavarsit, el a fost creatorul grupurilor (corurilor) Song si Mini Song, cantau a cappella (ceea ce chiar presupune sa ai voce) si avea standarde…mi-a spus tranşant: “asta e un concurs de copii mici, fara pretentii muzicale, nu am cum sa prezint asa ceva”…
Dar si eu aveam standarde. Vroiam sa lucrez cu cei mai buni. Dupa primele ediţii, una din ele fiind prezentată de  Ştefan Bănică jr., m-a sunat Mihalea… şi mi-a spus că s-a răzgândit!  Si-uite aşa a prezentat Ioan Luchian Mihalea “Tip Top Minitop”, ani de zile, până la Florin Busuioc.
Cu Busuioc am inventat tot felul de personaje, aproape in fiecare emisiune era “altcineva”… Era cald, vesel, glumea serios, iar copiii se simteau în largul lor alături de el.

Horia Brenciu era un show-man strălucitor. Cum este şi acum, de altfel.
Daca, ipotetic vorbind, aş relua emisiunea, aş încerca să găsesc acel talent care să imbine toate calitatile lor: energia debordanta si molipsitoare a lui Horia Brenciu, spontaneitatea şi puterea de improvizatie a lui Florin Busuioc şi ironia fina a lui Ioan Luchian Mihalea. Deci numarul autovehiculului castigator ar fi MBB sau BMB…cam asa…

Marina Almășan : – Ne poți povesti niște amintiri inedite de la filmări?

Oana Ionescu : – Una ar fi că era să producem un “incident diplomatic’. Filmam în Herastrau, era în iulie, 1994 şi ne-am trezit cu o delegaţie de la ambasada Coreei de Nord, care ne-a atenţionat să încetăm cu muzica şi râsetele, pentru că tocmai murise cu cateva zile in urma tovaraşul Ki Mir Sen…
Tot în Herăstrau, un an mai târziu, Iuliana Marciuc care era co-moderator la “Carnavalul Tip Top Minitop”,  în loc sa ajunga pe scenă, a aterizat …în lac. Autorul era Florin Busuioc, care, galant, se oferise să o plimbe într-o pauză de repetitie, cu un scuter…  Salvarea a fost sponsorul emisiunii, care urma sa soseasca cu diverse cadouri pentru copii si a fost deturnat să cumpere lenjeria intima necesara. Si aveam si costumul de marchiza, ce fusese pregatit pentru Iuliana, si care nu intrase la apa, deoarece nu apucase încă să se schimbe pentru spectacol.

Marina Almășan : – …te voi bate la cap, să scrii o carte cu amintiri! Scrii foarte bine și ai multe de povestit! Plus o memorie de elefant! 😁Spune-mi, Oana, dacă ai primi provocarea unei noi emisiuni pentru copii, acum, în (aproape ) 2020, cum ar arăta ea?

Oana Ionescu : – Drăguţ, ar arata, aşa, ca aspect şi conţinut, sper eu.  Nu sunt însă convinsă că aş mai face o emisiune pentru copii, depinde unde, de ce şi cu cine… mai degrabă aş face o televiziune, sau un canal de televiune, pentru copii.

Marina Almășan : – La tine funcționează perfect îndemnul “ Ai grijă ce-ți dorești, că se îndeplinește”! Așa că…succes! Poate colaborăm! 😁

Nota Redacției :

Mâine, de la ora 15, pe TVR2, Oana Ionescu va fi invitata emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10”, prilej pentru a face o incursiune în culisele primului show de talente din România – Tiptop Minitop.

Femei de 10 pe Facebook