banner marshal garden
Călătorii Timp liber

Constantin Chiurciu, românul care a dormit printre hiene și a mâncat crocodili!

Acest interviu ne-a fost acordat cu vreo doi ani în urmă. Cel care ne-a răspuns la întrebări, marele călător , pe care l-am invidiat întotdeauna pentru spectaculoasele sale trasee prin lume – a ales, iată, să facă o călătorie fara întoarcere. A lăsat în urmă nu numai o soție îndurerată – o adevărată “jumătate de viață” – ci și o mare de prieteni, dar mai ales de oameni pe care i-a ajutat, in timpul vieții. Citiți interviul de mai jos și haideți să-l păstrăm în memorie pe eroul sau exact așa cum a fost toată viața : un om plin de viață, tonic, volubil, generos și cu mare iubire de oameni într-însul …

                                                                        ***

      Constanti Chiurciu – Titi, cum îl alintă prietenii –  este, fără îndoială, un bărbat de 10. Și nu o spune numai soția sa, Viorica, iubirea vieții sale și parteneră nu numai de viață, ci și de afaceri, ci toți cei ce au avut șansa să-l cunoască. Președintele companiei ROMVAC este unul din oamenii de afaceri cu greutate din România, serios și responsabil atunci când poartă halatul alb, la serviciu (la origini, dl.Chiurciu este inginer chimist), însă în momentul în care pune bastonul de mareșal în cui, devine un om jovial, prietenos, deschis, un glumeț și-un mucalit, un bun prieten și un companion de 10 stele în călătorii. Aceasta pentru că, da, călătoriile reprezintă marele său hobby. Planeta este neîncăpătoare pentru drumurile pe care și le planifică Viorica și Titi în vacanțele lor.canada Și când spunem „drumuri”,  nu ne referim la itinerarii simple, la îndemâna tuturor, ci la călătorii în toată regula, care străbat continente de la un cap la altul. Desigur, când ai bani, poți zbura și pe Lună! – veți spune dumneavoastră! Nu e chiar așa! Oamenii cu bani, de cele mai multe ori, îsi îngroapă vacanțele pe câte-o insulă exotică, lâncezind pe malul unei piscine, cu un cocktail multicolor în față și cu ochii înșurubați în decolteul turistelor singurele. Nu este și cazul lui Constantin Chiurciu. El își pregătește minuțios peregrinajele prin lume, fixează itinerarii curajoase, pe care apoi le îndeplinește pas cu pas, încercând nu numai să bifeze o călătorie reușită, ci să se și întoarcă cu ceva din ea. Și nu ne referim numai la maldărul de fotografii și muntele de suveniruri, ci mai ales la bagajul de informații spectaculoase, care-i însoțește pe cei doi soți la venirea acasă! Iar dacă dragostea pentru călătorii e molipsitoare, atunci sperăm din toată inima ca interviul de mai jos „să funcționeze” în acest sens!

Ana Mitroiu: – De unde vi se trage pasiunea pentru călătorii? Vă mai amintiți prima călătorie, din copilărie?

Constantin Chiurciu: -Pasiunea pentru călătorii mi se trage din firea mea, care este de fel, foarte curioasă. Lucrând într-un institut de cercetări, normal că sunt curios, de unde poți obține cele mai bune informații, decât de la sursă? Le spuneam colegilor de la facultate că am descoperit o nouă pasiune: geografia, dar geografia s-o învăț la ea acasă. În momentul în care am ieșit prima dată din țară și asta se întâmpla prin ’88, când am primit pașaportul, am fost în Rusia, la Moscova, la Leningrad și în Estonia, la Tallin. A fost o excursie foarte interesantă și tot ce am adus din Rusia este o păpușă care merge, o am și acum în mansardă. După această excursie au început celelalte.

A.M.: –  În cate țări v-au purtat pașii până acum?insula pastelui

C.C.: – Cu certitudine pot spune că am călcat pe 5 continente, deci peste 100 de țări, fară o mică bucățică dintre Insula Paștelui și Noua Zeelandă. Noi am făcut înconjurul Pământului, fizic vorbind, dar acolo este greu de ajuns, deoarece se circulă numai cu vaporul.

A.M.: – Cum le-ați ales?

C.C.: – În primul rând, după clima zonei unde merg. Am căutat ca vara să fac excursii în zonele mai reci și iarna, în emisfera Sudică. Acolo lucrurile erau cu totul altfel. Era o temperatură mult mai placută. În al doilea rând, după notorietatea destinației, după informațiile pe care le aveam din diverse surse, îmi spuneam „mi-ar plăcea să văd asta”. Înainte de a pleca undeva, mă documentam. Studiam foarte bine, astfel încât să știu ce am de văzut acolo și să știu ceva despre locul respectiv: de istorie, populație, obiceiuri.

A.M.: – Care a rămas destinația No.1, într-un top subiectiv al călătoriilor dvs? V-ar plăcea să vă stabiliți acolo, la o adică?

C.C.: – Este greu de spus, după ce am colindat atâtea țări. M-aș întoarce, cu mare plăcere, în India, în Noua Zeelandă, în Canada, pentru că sunt niște țări cu totul și cu totul deosebite. Destinația în care m-aș stabili?..Una singură: România! Indiferent unde am fost, după 2 săptămâni, maxim 3, dorul de țarăDSC09570 își spunea cuvântul.  Vorbeam cu soția „ce bine e să ne întoarcem acasă”, pentru că tot în România este cel mai bine. Mult timp mă gândeam că cei care locuiesc la Ecuator sunt cei mai fericiți. Până când am avut ocazia să fac un revelion acolo. Ecuadorul are capitala, Quito, exact pe linia ecuatorială, iar când am văzut că la ora 6 fix se întunecă, la ora 6 fix se luminează, deci 12 ore ziua, 12 ore noaptea, aceeași temperatură, am zis „Doamne, nu este de stat aici”. Prefer ca ziua să fie de 14 ore, noaptea mai scurtă și 4 anotimpuri. Asta este cu totul și cu totul altceva.

A.M.: –  Care este cea mai plăcută amintire dintr-o călatorie de-a dvs? Dar cea mai neplacută?

C.C.: – O amintire placută o avem din Israel. Acolo am fost botezați în râul Iordan, culmea, chiar de către un medic din Bacău; de atunci îi spunemDSC07638 “nașul”. Una neplacută este din Montevideo, Uruguay, când, ziua în amiaza mare, un coleg de-al nostru a fost atacat. Deși era în grup cu noi, i-au fost furate toate actele, toți banii, tot ce avea mai de preț. Deși ce a urmat de atunci încolo a fost o aventură cât se poate de interesantă, amintirea neplacută a rămas. Și încă o amintire, placută, de această dată, tot din Uruguay: undeva în Punta del Este am avut surpriza ca într-o biserică să găsesc “Tatăl Nostru” scris în română!

A.M.:- A-ți face bagajul, pentru calătorii atât de lungi și de complexe ca ale dvs, este o artă. Cum reușiți să vă încadrați în limita de bagaje impusă de companiile aeriene? Ce faceți cu cumpărăturile? Doar sunteți mereu însoțit de soția dvs, ceea ce înseamnă că obligatoriu se lasă și cu shopping?

C.C.: – Asta este întotdeauna o problemă foarte mare. Așa cum vă spuneam, atunci când plecăm, în general alegem zone cu altă climă. Vă dați seama, să pleci în decembrie când aici este zăpadă și trebuie să fii îmbrăcat foarte gros, să treci ecuatorul în partea cealaltă, unde este cald și frumos… Deci trebuie să avem haine și de vară, și de iarnă. A fost splendid în Australia, am avut o excursie foarte frumoasă, de 26 de zile. Am stat în Noua Zeelandă și acolo cursele interne îți dau voie până la 17 kg pentru bagajul de cală și 7 kg pentru cel de mână. Iar ca să nu plătim bagaj suplimentar, pentru că totuși era destul de scump, puneam pe noi haine cât puteam, pentru a nu depăși limita la bagaje. De la cumpărături, se întâmplă să venim cu un bagaj în plus, nu avem ce face.

A.M.: – Ce anume nu lipsește niciodată din bagajul dvs?

C.C.: – Cu sute de calatorii la activ, avem acum intrată în sânge pregătirea bagajelor. Sunt câteva lucruri care nu trebuie să lipsească: cele de igienă personală și pijamale. De restul, spunem noi când nu mai încap „lasă că mai cumpărăm și de acolo”.

A.M.: – V-ați planificat următoarea destinație de vacanță? Unde/când va fi?

DSC09873C.C.: – Da, chiar ieri am primit o ofertă, acum rămâne să o analizez foarte bine. Este o destinație exotică, în Madagascar, o excursie de 14 zile. Sunt convins că va fi foarte frumos, de abia aștept.

A.M.: – Cine alege, de obicei, destinația, dvs sau soția?

C.C.: – Eu propun și soția aprobă. Discutăm împreună și ne facem planul de călătorii. Noi avem o companie de turism cu care colaborăm și îmi pare rău că am pierdut câteva destinații foarte interesante: Mongolia, Iran, excursii care puteau să fie frumoase, dar, din diverse motive, le-am ratat.

A.M.: – Preferați o vacanță relaxantă la un „all inclusive”, lângă o plajă cu nisip auriu și apă cristalină sau una plină de aventuri, în care necunoscutul să vă ia pe nepregătite?

C.C.: – Asta este cea mai grea întrebare, eu unul aș prefera și una și alta. De obicei, merg în excursie să măDSC00106 relaxez și cel mai plăcut este să mergi undeva, cum ați spus, pe o plajă exotică. Am încercat asta câțiva ani. Am fost în Turcia, la Belek, la Cornelia de Luxe, o locație foarte elegantă, unde este ultra all inclusive. Acolo singura problemă este apariția kilogramelor, nu a celor din bagaj, ci a celor care se depun. Efectiv, dacă nu ești atent la ce mănânci, vii cât elefantul dintr-o excursie de genul ăsta. Atunci prefer excursiile pe trasee mai lungi, nu în locații fixe pentru că, v-am spus, sunt o problemă aceste kilograme care pot apărea.

A.M.: – Povestiți-ne o întâmplare periculoasă prin care ați trecut.

C.C.: – Păi, periculoasă, v-am spus, este cea din Montevideo când ne-au înconjurat unii și i-au luat borseta, cu totul, unui coleg, deși era și ghidul cu noi. Am fost luați prin surprindere și n-am avut ce face. Ne-am dat seama de situațiile periculoase după ce am trecut prin ele. Spre exemplu, eram pe lacul Chamo, în Etiopia, ne plimbam cu o barcuță și ne uitam la crocodili “uite crocodilul colo, ia uite-l colo”. N-am văzut atâția crocodili în viața mea, câți erau în locul ăla, urmând apoi să văd pe Discovery Channel, că în locația respectivă, un crocodil a înșfăcat turistul din barcă. La fel de interesant a fost când am vizitat tribul MURSI, un trib de sălbatici, practic, deoarece erau nomazi, crescători de animale. Erau când în Etiopia, când în Sudan. Tot pe Discovery Channel am văzut un filmuleț în care un trib învecinat răspundea la întrebarea “cu cine v-ați luptat?”: “cel mai mult ne luptăm cu cei din tribul MURSI, iar pe cei pe care îi omorâm, îi mâncăm. La fel, cei care mor de la noi sunt mâncați de cei din tribul MURSI”, deci era un trib de canibali și noi n-am știut. Noroc că am fost însoțiți de cei din Addis Ababa care erau înarmați. Deci în pădure acolo, era periculos, dar am riscat.

A.M.: – Dacă ați fi știut la ce pericole vă expuneți, v-ați mai fi dus prin aceste locuri?

C.C.: – Multe lucruri, dacă le-aș fi știut dinainte, nu cred că le-aș mai fi făcut. Eram în Australia, la marea barieră de corali, făceam snorkeling și, la un moment dat, am văzut o pisică de mare imensă, nu mi-a păsat, pentru că în momentul ăla nu știam cât e de periculoasă, pe urmă, mai înotând tot  acolo, am văzut o 20141118_105030gramadă mare de nisip,  care… a deschis întâi un ochi și apoi pe celălalt. Aceasta era, de fapt, o caracatiță imensă. M-am speriat și m-am întors. Ciudat, exact în locul acela, anul următor, vânătorul de crocodili Steve Irwin a fost omorât de o pisică de mare. În momentul acela eu nu știam cât de periculoasă este pisica de mare. Pe urmă, fiind în Costa Rica, la vulcanul Poas, un vulcan activ, soția mă intreba “nu e periculos?”, eu răspunzându-i “nu e periculos, probabil că sunt semne când e să erupă vulcanul”. Și chiar a doua zi, când eram la oceanul Pacific, unde făceam revelionul, am citit în ziar că vulcanul Poas a erupt, că sunt morți, că sunt răniți acolo, deci vă dați seama că ne-au despărțit 24 de ore de catastrofa aceasta!

A.M.: – Cum te poate schimba o călătorie? Există un citat care spune că „lumea este ca o carte; cine nu se plimbă nu citește decât o pagina din carte”. Cât de adevărat este?

C.C.: – Este adevărat, pentru că fiecare loc pe care l-am vizitat are specificul lui, are informația lui, are esența lui. Interesant este, vă spuneam, că triburile acestea din Etiopia aveau fiecare tunsoarea lor specifică. Erau ei sălbatici cum erau, dar totuși aveau: unii moț în frunte, alții codiță. Într-adevăr, nici când vizitezi nu poți spune că ai citit toată pagina respectivă, dar este ceva ce nu poate fi descris. Poți căuta cât vrei pe internet, că tot nu găsești tot ce poți vedea la fața locului, de la alimente la obiceiuri. Spre exemplu, în Etiopia se mănâncă foarte mult injera. Injera este un fel de clătită facută dintr-o cocă, un fel de pastă, pregătită cu câteva zile înainte, ușor acrișoară. O dovadă de prietenie este ca mai mulți să mănânce din aceeași injera, iar dovada cea mai mare de prietenie este când iei cu mâna și îi dai prietenului în gură, din aceeași injera. Sunt obiceiuri pe care nu ai de unde să le afli. Ceremonia cafelei din Etiopia, nu se poate descrie, deși cafeaua a fost descoperită în Etiopia și ne-am aștepta ca acolo să fie cea mai bună cafea, iar o ceremonie a cafelei extraordinară. Dar acolo am văzut cafeaua crudă, prăjită pe o tablă, pe foc, vă dați seama cum se poate prăji, apoi pisată cu un fel de pisălog, cu ceva acolo care sfărâma, se făcea bobițe și se punea într-un vas de pământ, foarte interesant, cu o gură îngustă, în care se turna apă și se punea la fiert. Ceremonia dura câteva ore, iar în momentul în care începea cafeaua să se umfle, era servită întâi musafirilor importanți. După ce îi servea pe aceștia, se punea din nou apă peste cafeaua respectivă, se fierbea din nou și era servită invitaților de mâna a doua, după care, se punea din nou apă, se punea și niște plante aromatice și erau serviți cei ai casei. În Addis Ababa, în aeroport, era un loc unde se săvârșea ceremonia cafelei. Am avut ocazia, în Columbia, să mănânc cafea, în plantație de cafea, cafea prăjită, așa după toate regulile. În momentul în care o descărcau din cuptor, pe lângă faptul că era un miros înnebunitor, stropeau cafeaua cu un jet foarte fin de apă să se închidă porii, să nu se piardă din acea aromă. Luam cu pumnul și mâncam; era extraordinară cafeaua adevarată, acas’ la mama ei.

A.M.: – Cât de repede și, mai ales, cum vă adaptați la locurile pe care le vizitați?

C.C.: – Adaptarea presupune mai multe: în primul rând, trebuie să ținem cont de fusul orar. Eram la un moment dat, dacă nu mă înșel, în Sudul Noii Zeelande, la 45 de grade latitudine Sudică și diferența de fus orar era exact de 12 ore, ne aflam fix pe partea cealaltă a Pământului. Ziua era noapte, noaptea era zi. În al doilea rând, alimentația diferită de a noastră poate pune uneori probleme. Sunt multe lucruri care presupun adaptare, dar de obicei ne integrăm rapid în locație.

A.M.: – Chiar, cum vă descurcați cu mâncărurile tradiționale? Care sunt cele mai neașteptate lucruri pe care le-ați mâncat, prin lume?

C.C.: – În primul rând, gust din merindele de la fața locului. Până nu guști mâncareaDSC09826 tradițională, nu poți spune că ai vizitat acea țară. Dacă vrei, ca alimente, așa, curioase, în Nairobi, Kenya, am fost la un restaurant, Carnivore, care este printre primele 50 în lume. Acolo primeau deodată câte 5000 de turiști, intr-o o grădină imensă cu grătare peste tot și în fiecare zi se serveau cel puțin 3 produse exotice. Când am fost eu, am nimerit crocodil, cămilă și struț. Carnea de cămilă ni s-a părut cam ațoasă, era ca o carne de bovină slabă, n-a fost nemaipomenită. Din struț erau chiftele, au fost foarte bune, dar interesant este crocodilul, care avea o carne mai cartilaginoasă. Mie mi-a placut foarte mult, aș mai mânca crocodil. Dacă vreți, o pățanie interesantă: eram în Italia cu un partener care m-a dus într-un restaurant acolo și mi-a zis “mănâncă și tu o d-asta”. Era un fel de insectă sau lighioană mare, care se mănâncă cu totul. Am gustat eu un picioruș, era destul de crocant, și zic “da, e bun”. Când am ajuns acasă, îi povestim gazdei ce ciudățenie am mâncat la restaurant, iar aceasta ne povestește cum se prepară: “sunt niște viețuitoare pe care le prind ei prin apă, pe malul mării, le pun într-un vas mare în care pun brânză, castraveți, fel și fel de legume. Lighioana respectivă mănâncă acestea și când s-a umflat bine, se prăjește”. Vă dați seama că n-aș mai mânca a doua oară, dar mi-a plăcut.

A.M.: – Cine are o rezistență mai mare la mers: dvs sau soția?

C.C.: – Noi ne plimbăm de mână, de obicei, așa că n-am avut posibilitatea de a testa cine merge mai S1260023mult, dar în general mergem amândoi foarte mult. Atunci când plecăm undeva, vrem să vedem cât mai mult. Am făcut anul trecut o croazieră pe un vas, în jurul Americii, 18 zile și, în acest timp, am avut doar 6 opriri, 6 escale scurte, deci numai pe vapor 18 zile. La început am observat că există riscul să se depună kilograme, dar pe puntea 10 era un loc în care ne puteam plimba. Dacă făceai 23 de ture, parcurgeai o milă marină (1852m). Ajunsesem să facem, în fiecare seară, până la 80 de ture. Așadar, am reușit să nu luăm la bord kilogramele care ne amenințau.

A.M.: – Ce suveniruri inedite ați adus cu dvs, de peste mări și țări?

C.C.: – Am adus din Etiopia un baston, un scaun din Masai și amulete din colți de tigru. Nu pot spune că ne întoarcem cu ceva inedit, dar avem prin casă tot felul de suveniruri, precum frunze din arborele lui Buddha, din Parcul Căprioarelor, India, suveniruri care mai de care mai interesante.

A.M.: – Cine rămâne să conducă ROMVAC în lipsa dvs?

C.C.: De când sunt director am avut grijă ca fiecare angajat din Romvac să aibă un înlocuitor, pentru că doar atunci lucrurile merg. Se poate întâmpla orice, cu oricine, nu numai cu directorul. Pe mine mă înlocuiește directorul științific și, pentru că soția mea este la rândul său director de producție medicamente, este înlocuită de directorul producție produse biologice.

A.M.:- Că tot spuneați că ați ajuns în Africa într-un trib de canibali, v-ați simițit privit ca o frigăruie exotică?

C.C.: – M-am simțit privit ca o curiozitate, iar curiozitatea cea mai mare este că, la un moment dat, o fetițăDSC08342 localnică se apropiase de o doamnă din grupul nostru și își freca mâna de mâna dumneaei întrebându-se dacă se înnegrește pielea doamnei sau se albește pielea ei. Noi eram niște ciudățenii pentru ei, ei erau niște ciudățenii pentru noi. Aveau tot felul de bijuterii, care mai de care mai ciudate: un dovleac pus în cap, niște coarne de animal agățate de urechi. Era foarte interesant pentru noi, dar pentru ei erau bijuterii nemaipomenite. În momentul în care voiai să faci o fotografie, cel puțin în Etiopia, trebuia să plătești 1 birr (moneda națională) și frumusețea era că, dacă făceai poză cu 2 localnici, trebuia să plătești dublu respectiv cu 3 localnici, triplu. De asemenea, dacă fotografiai o femeie insărcinată, trebuia să plătești tot dublu.

A.M.: – Numiți cinci destinații turistice care n-ar trebui să lipsească din palmaresul niciunui iubitor de călătorii.

C.C.: – Depinde de curiozitatea turistului, de ceea ce vrea să vadă: dacă vrea să admire natura pură, îi recomand Costa Rica, dar aceasta este, în același timp, foarte periculoasă ca țară. Dacă vrea sa vadă o țară S1070044frumoasă și civilizată, să meargă în Canada sau în Noua Zeelandă. Dacă vrea să vadă o țară sălbatică, o țară cu animale, să meargă în Africa, în Kenya; am făcut un revelion în Maasai Mara și noaptea auzeam hienele cum urlă în jurul nostru. Acolo am stat într-un bungalow și, când am intrat în baie, era o șopârlă. I-am spus soției să nu se sperie că e o șopârlă frumoasă în cadă. Destinații relaxante cum ar fi insula Hainan, acolo unde eram în piscina cu peștișori ciupitori, reprezentând Hawaii-ul asiatic, o destinație extraordinar de frumoasă, cu plaje exotice. Insulele Maldive le recomand tuturor cu încredere, cât mai sunt, fiind amenințate de topirea ghețarilor, respectiv de creșterea nivelului oceanului, deoarece cea mai mare cotă a lor este de câțiva metri.

P1000496A.M.: – Spuneați că, în Kenya, ați dormit într-un bungalow, printre hiene. Ce senzație aveați când le auzeați?

C.C.: – Am avut un sentiment tare ciudat, ceea ce văzusem pe Discovery Channel sau pe Animal Planet, aici vedeam pe viu. Am văzut cum leul a prins zebra și fagocerul. Noi mergeam în mașini de teren, descoperite numai de la umeri în sus. N-aveam voie să coborâm sub niciun motiv, pentru că “animăluțele” erau peste tot. Am văzut turmele de gazele, ghepardul cu puii, cum așteptau un turist rătăcit. Mi-a plăcut mult Africa, aș reveni acolo.

A.M.: – Poate ne luați și pe noi cu dumneavoastră! Ar ieși un reportaj strașnic, pentru site-ul nostru!?

Sigla_Romvac_Company_S.A..

 

 

Femei de 10 pe Facebook