„A fost prietenul meu”… Se împlinesc doi ani de când Bogdan Stanoevici nu mai este și mi se pare tare ciudat. Cunoșteam situația lui, dar am avut credința că va birui, pentru că era un luptător. În 2010 ne-am întâlnit pentru o jumătate de oră, știam că este în țară pentru scurtă vreme și voiam un interviu cu el. Am stat o zi întreagă la povești. Interviul a apărut în Jurnalul de Duminică și îl văd și acum, la Casa Presei Libere, coborând din mașină și primind cu brațele deschise cele 30 de exemplare din revistă pe care i le-am dăruit cu drag. Le-a împărțit cu generozitate prietenilor, fericit că ieșise atât de bine. Am rămas în legătură. Nu-mi imaginam că va lăsa Parisul ca să vină acasă. La fel cum nu-mi imaginam vreodată că va veni la lansarea cărților mele de la Teatrul Nottara, în toamna aceluiași an, 2010. A fost o imensă surpriză apariția lui. A acceptat apoi să vină în emisiunea mea de la Radio3Net, „Amintiri din buzunarul inimii”. În 2011, la următoarea lansare de la Liceul Gheorghe Șincai, a stat lângă Cristian Țopescu. Cum să nu-i fiu recunoscătoare? De fiecare dată când l-am rugat ceva n-a existat să spună nu. Când a intrat în politică am fost ferm convinsă că implicarea lui era sinceră. Bogdan nu știa să fie altfel decât drept, vertical, sincer. În ciuda celor care i-au comentat fiecare pas, fiecare decizie, fiecare cuvânt, eu am rămas cu această credință, pentru că așa cum spuneam mai sus… „a fost prietenul meu”. De când îl ştiu pe Bogdan Stanoevici am iubit la el prospeţimea, agerimea minţii, care pur şi simplu îţi făcea cu ochiul, lăsându-te să pricepi ce nu are nevoie de cuvinte. Oriunde apărea, fie la televiziune, pe scenă, în filme, pe stadion, era cald, apropiat, firesc, sincer, ceea ce atrăgea ca un magnet. Era iubit de generaţia lui, iar dialogul între el şi public a existat întotdeauna, ceea ce cu siguranţă spune multe despre un actor. Rari sunt cei care se bucură de o asemenea popularitate, dar Bogdan Stanoevici şi-a trăit succesul modest şi cu limpezime. A preluat de la profesorul său, Amza Pellea, generozitatea fără margini, iubirea de oameni, spontaneitatea autentică, omenescul, dar şi optimismul incurabil. Bogdan ştia că popularitatea nu se poate menţine abordând un singur gen de roluri. Ea trebuie păstrată prin dovezi proaspete de măiestrie profesională. De aceea a căutat mereu să găsească roluri care să-i scoată în evidenţă calităţile, care să convingă publicul ca are un registru expresiv larg, divers. Pe culmile succesului datorită rolului din „Sania albastră”, a plecat din România exact înainte de revoluția din 1989. „Frumos era că filmul nu avea nimic ideologic, era o poveste între doi tineri care se iubeau, natură, peisaje. La filmările de la restaurantul de la Piatra Mare, era un grup de francezi care a văzut filmarea şi a venit să asiste. Au întrebat cine e actorul principal. M-au arătat, iar cineva din echipă a vrut să facă o glumă şi le-a spus: «Ştiţi, el este Alain Delon al României». Din clipa aceea, s-au dus în cameră şi i-au chemat pe toţi, s-a umplut restaurantul, de fiecare dată când trăgeam o priză aplaudau”, mi-a povestit Bogdan. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit să se impună datorită tenacităţii şi talentului uriaş. A ajuns să joace pe aceeaşi scenă cu Depardieu. Pe Alain Delon a avut privilegiul de a-l cunoaşte la un spectacol în care acesta juca, la Paris. „Fiind prieten cu directoarea teatrului, am fost invitat la ultima reprezentaţie, după care urma o petrecere. Eram emoţionat, dar am intrat la el şi, pentru că nu vedea bine la distanţă, a întrebat cine sunt, iar directoarea i-a spus că sunt un prieten de-al ei, actor român. Alain Delon a fost foarte bun prieten cu Elvira Popesco, o dată pe săptămână mânca la prânz cu ea într-un restaurant parizian. Este un foarte mare admirator al României, el ştie, faţă de alţii. Am dat deci mâna cu Delon şi mi-a spus câteva vorbe despre România: «Ce ţară bogată, ce actori aveţi şi ce tradiţie teatrală bogată». Delon a deschis apoi o sticlă de şampanie producţie proprie şi mi-a turnat mie primul: spunând: «Avem un invitat din România, să începem cu el, să-l onorăm, să-i onorăm ţara»”. Talentul lui nu cunoştea starea, talentul lui era prin excelenţă dinamic. Încă de la debut, a căutat să adauge chemării sale spre meserie cărămizile experienţei. Pe măsură ce se înălţau, acestea prindeau forma unei scări. Un zidar încăpăţânat, Bogdan Stanoevici, prevăzător şi muncitor. Bogdan a sosit în Franţa la maturitate, la 32 ani, vorbind franceza, ca orice străin. A început cu scheciuri pentru televiziune, la Canal Plus, parodiind procesul lui Ceauşescu, la modă în 1990. Succesul l-a încurajat să bată la uşile tuturor directorilor de casting spre a-şi propune serviciile şi să-şi convingă agentul că dacă se va ocupa cum trebuie de cariera sa, va câştiga mulţi bani. Odată ajuns în faţa camerelor de televiziune, a demonstrat că este un adevărat actor, cu experienţă, câştigând elogiile realizatorilor, scenariştilor şi producătorilor pentru interpretările sale. În grupul „Song” a intrat în timpul ultimului an de liceu, făcând parte din primii 12 membri ai grupului şi este foarte mândru de asta. Song-ul l-a adus pentru prima oară în faţa camerelor de televiziune, era în anul I la IATC, într-o emisiune a regretatului Tudor Vornicu, iar acesta nu-şi putea imagina că Bogdan poate spune versuri. „«Ce poezie o să spui tu?» «Eu am o poezie patriotică, una de Goga.» Mă duc la repetiţie, intru în platou, Vornicu era sus la balconul de la regie. Mă vede: «Ce faci, mă?». «Am venit cu sarcină de sus.» «Ce poezie, tu ştii să spui poezii patriotice?» «Nu, dar dacă trebuie…» «Şi ce poezie ai ales? Am auzit că ai ales o poezie de Octavian Goga. Frumos, tu chiar şi citeşti, bravo!» «Oltul». «Frumos, eu nu o ştiu, dar nu poate să fie decât frumoasă.» Încep, apoi zic: «Domnul Tudor, mai bine vă spun ultimele versurile». «Da, nu e cazul să spui toată poezia.» Şi spun: «Tu, Oltule, să ne răzbuni şi să plecăm în altă ţară!». S-a făcut linişte în platou. Vornicu s-a uitat la mine şi a zis: «Tu asta vrei să reciţi în emisiunea mea?» «Eu nu vreau, dar m-au trimis de la UTC, nu am încotro.» «Bine, du-te acasă şi mai vorbim noi.» Aşa am scăpat, niciodată nu am spus poezii patriotice”. Ultima dată l-am văzut la Muzeul Național al Literaturii Române, la un eveniment. M-a îmbrățișat și mi-a urat succes. Mi-a spus că atâta vreme cât fac ceea ce îmi bucură sufletul, totul este bine. Apoi, un prieten drag mi-a transmis salutări din partea lui, căci filmau împreună la un sitcom, „Fructul oprit”. M-am bucurat că avea cuvinte calde și bune despre mine. În fiecare an, de ziua lui, pe 22 ianuarie, vorbeam. Îl mișcau urările mele despre care spunea că sunt speciale. Dumnezeu să te odihnească în pace, Bogdan! Eu îmi voi aminti mereu de tine.
Comentează