Am scris și tot scris despre alții. Astăzi, scriu doar despre mine. Mai bine zis, despre mine în raport cu ceilalți. Așadar: în anul 2017 am fost trimis la pensie. Nu mi-o doream, însă trebuia să fiu cumva îndepărtat, pentru a face un loc noii generații. În clipa aceea, mi-au venit în minte cîteva emisiuni de la francezi în care actorii de vârstă sunt puși sub lumina reflectoarelor până la cele mai adânci bătrâneți. Aici, ești scuipat afară mai ceva decât o măsea stricată. Oare de ce? Am slujit Naționalul de peste 40 de ani, jucând cu drag, jucând bolnav, cu temperatură, gripat, în săli neîncălzite, învingând toate acestea prin pasiunea pentru această meserie deosebită, pentru colegi, alături de colegi, pentru a aduce un pic de bucurie publicului. Directoratul lui Ion Caramitru m-a găsit cu titlul de Societar de Onoare al TNB, cu Meritul Cultural clasa I, cu multe roluri la activ, toate acestea sub directoratul anterior, cel al lui Dinu Săraru. Imediat după aceea, toate piesele în care jucam s-au scos de pe afiș. Oare de ce? Mi-am permis să merg în biroul domnului Caramitru, întrebându-l, politicos, de ce am fost internat în Salonul Refuzaților… Mi-a explicat, textual: ,,Nu am ce face! Nu te vor regizorii!,,. ,,Care regizori?,, a venit răspunsul meu. ,,Cei abonați la premiile Uniter? Neomarxiștii care speră să fie la modă, aducând pe scenă doar oripilități, propagandă globalistă, trupuri goale și limbaj vulgar? Care cred că teatrul începe și se sfârșește cu ei? Care fac distribuțiile numai după preferințe și mici sau mari aranjamente? Mulțumesc mult, mă lipsesc!,,. ,,De ce nu-ți faci tu un spectacol numai al tău?,,. ;;Dacă sunteți de acord, încep lucrul!,,. Zis și făcut. Într-o lună, deja aveam premiera. Mi s-a repartizat Sala Media, ideală pentru acest gen de spectacol. Premiera a avut loc în 2014. Cei care l-au văzut își amintesc, probabil, titlul: CARTE DE VIZITĂ. Un recital în care prezentam, pe lângă sufletul meu, pe lângă respectul față de public, muzică, vers, pantomimă, cam tot ceea ce adunasem în mica mea zestre artistică. Cântam live, însoțit de ghitară, de pian, unele dintre cele mai frumoase cover-uri, alături de compoziții proprii pe versurile lui George Arion. Ba chiar aveam și un mini-concurs în care spectatorii trebuiau să recunoască o piesă numai după primele acorduri. Cei care ghiceau primeau cadou un CD pe care îl realizasem cu ceva timp în urmă împreună cu soția mea, Cristina Deleanu. Cei mai mulți ghiceau, primeau CD-ul pe care, desigur, mă îndoiesc că l-ar fi ascultat atunci când ajungeau acasă… Ajutat de negative, cântam tot live NEW YORK, NEW YORK, apoi MY WAY și, la bis, PLEASE, RELEASE ME. Parcă nu sună rău. Ce ziceți? Straniu este că unii spectatori cârâiau că nu e vocea mea. Am fost nevoit să merg printre spectatori și să-i rog să-mi pună mâna pe diafragmă, ca să se convingă că EU cânt. Ciudată lume, nu? Am izbutit, în interval de trei ani să joc 49 de reprezentații. E mult? E puțin? Cine știe? Poate e cam puțin, gândindu-mă că în 1987 am avut 150 de spectacole cu recitalul AUTOGRAF, după un scenariu al aceluiași George Arion. Spectacolul a fost invitat și la un festival la Sofia, festival intitulat TEATRU ÎNTR-O VALIZĂ. Acolo am pregătit o treime din text în limba bulgară, spre deliciul spectatorilor. La conferința de presă, un actor al Teatrului Național din Sofia a declarat că nu pricepe cum un asemenea spectacol a putut scăpa cenzurii… Toată echipa noastră s-a ascuns pe sub scaune…
Bun, dar atunci unde am greșit că nu am avut succesul pe care mizam cu Cartea? Nu mai are rost să spun că, în funcție de reacția publicului, recitalul dura între o oră și un sfert și trei ore. Da, da. Trei ore. La fiecare spectacol dădeam jos un kilogram, un kilogram și două sute de grame. Există un material în CLICK, în care am fotografiat cântarul înainte și după spectacol! Știți bine că nu mint și nu exagerez. În 2017, când la ultimele două spectacole am avut doar 12 spectatori, am renunțat… Și tot nu m-am lămurit unde am greșit. Adică tu, spectatorule, dai 20 sau 30 de lei pe un bilet, mai primești și un cadou, și chiar nu te interesează? Eu unul, nu fac stand up comedy. În cazul meu prefer sit down tragedy.
Un coleg îmi spunea că publicul s-a schimbat. Vrea să râdă fie la tot felul de monoloage bazate mai mult pe aluzii legate de sex, fie la spectacole șocante din mai multe puncte de vedere. Așa o fi. Așa o fi? Așa o fi!
Eiiii, dar să nu ne întristăm. Mai bine zis, să nu vă întristez. Ion Caramitru mi-a îngăduit să joc în continuare la TNB, în simpaticul spectacol ALLEGRO, MA NON TROPPO, regizat de Răzvan Popa, spectacol care, în curând, va atinge 180 de reprezentații cu casa închisă.
Între timp, trupa PERFORM.ART, dibaci coordonată de proaspătul Doctor în Sociologie, actorul și regizorul Daniel Nițoi, mi-a oferit șansa unor noi premiere, PEȚITORII și un mare succes cu GÂLCEVILE DIN CHIOGGIA, iar, de curând, am început repetițiile la o nouă premieră, CERȘETORI LA POARTA LIBERTĂȚII.
Am primit și o invitație de colaborare cu Teatrul VASILACHE, condus cu mână de fier de Virginia Vasilache, într-o comedie franțuzească, ÎNTÂMPLĂRI LA VULTURUL SĂLBATIC.
E de lucru, deci. Contrar tuturor vicisitudinilor. Tocmai de aceea, rămân absolut siderat când oamenii de pe stradă mă compătimesc, spunând: ,,Maestre, bine că aveți cățelușă. Așa mai ieșiți din casă!,,. Păi, fraților, EU o scot din casă, nu ea pe mine. E atît de greu de priceput?,,.
Vedeți cât adevăr în zicerea: ,,Câinele moare de drum lung și…,,.
Gata. Astăzi, cam atât despre mine.
Vă aștept la spectacole. I AM STILL STANDING!
EUGEN CRISTEA
Comentează