Bărbați de 10

Interviu cu Adrian Naidin, violoncelistul „bolnav de romantism”

Se spune că oltenii sunt ambițioși și plini de voie bună, clujenii – oameni domoli și calculați, în timp ce moldovenii sunt pașnici, veseli și iubitori de țară. Par să nu fie doar simple vorbe, ci realitatea. Un exemplu în acest sens este chiar Adrian Naidin, unul dintre cei mai talentați violonceliști români.

naidinClujean, cu rădăcini din Oltenia și Basarabia, Adrian Naidin a cucerit o lume întreagă prin talentul său. Dacă la început muzica a fost o joacă, mai târziu s-a transformat într-un veritabil drog care i-a creat dependenţă. Primul contact cu aceasta l-a avut în generală, când a fost selectat să urmeze cursurile de muzică. Cum locurile la pian erau ocupate, a ales violoncelul, iar timpul a dovedit că a fost o alegere inspirată. Poate chiar predestinată. După absolvirea Liceului de Muzică „Sigismund Toduţă”, a intrat la Academia de Muzică din Cluj, Secția Violoncel și Muzică de Cameră. În toți acești ani, a învățat și „a furat” tot ce se putea din meserie. Deși debutul său a avut loc la Opera Maghiară din orașul natal, tânărul, ambițios din fire, a dorit să se facă cunoscut la nivel național. Astfel că începutul mileniului III naidinavea să-i deschidă noi orizonturi în această lume mirifică. O colaborare cu Teatrul Naţional Bucureşti pentru muzica de teatru, iar de 15 ani este membru al Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti. Concerte atât în țară cât și în străinătate, cu sălile pline, concursuri câștigate, în spatele cărora a stat munca asidua… aveau să-l facă pe Adrian să ajungă cunoscut la nivel mondial. Precum vrăjitorul din povești, artistul reușește să imbine măiastru jazz, muzică de cameră şi folclor românesc, pătrunzând cu ușurință în sufletul ascultătorilor. Mulți tineri visează să plece în străinatate, nu și Naidin. Chiar dacă ar fi putut avea o carieră de vis în afara granițelor, artistul este un patriot convins. De fiecare dată când are ocazia, vorbește cu mândrie și dragoste despre țara lui, pe care o numește simplu și cald „acasă”. Cu o sensibilitate aparte, romantic, ambițios și mereu optimist, Adrian Naidin face parte, fără îndoială, din categoria bărbațilorde10.

NaidinAlina Anghel: Sunteți născut în Cluj, dar ați ales să veniți în București. Cât de greu a fost să vă afirmați?

Adrian Naidin: În orice țară te-ai afla, e bine să mergi în capitala țării respective. Pentru că acolo sunt foarte multe televiziuni, foarte multe șanse pentru un provincial. A fost greu. Culmea, pare că e bine să rămâi în orașul tău de provincie, dar nu, șansele cele mai mari sunt în capitala României, București. Cum, de altfel, în orice țară șansele cele mai mari sunt în capitala acelei țări. Și atunci, chiar dacă este o junglă oricare capitală, șansele fiind mult mai numeroase, este clar că nu există un alt drum pentru un provincial decât spre capitală.
A.A.: Într-un interviu ați declarat că, în afară de violoncel, mai cântați și la alte instrumente. Care sunt acelea?

A.N.: Pian și fluier.
A.A.: De ce ați ales violoncelul și nu un alt instrument?

A.N.: La școala de muzică nu existau locuri nici la pian, nici la vioară, doar la violoncel. Am nimerit la violoncel dintr-o întâmplare.

naidinA.A.: Ați câștigat mai multe concursuri, atât în țară, cât și în străinătate. La ce vârstă ați câștigat primul concurs și cum a fost experiența?

A.N.: În clasa a IX-a am câștigat premiul III la cântare, la cel mai puternic concurs de muzică din România. Existau fazele pe licee, județene și, mai apoi, cele naționale. Acela a fost primul concurs… îmi aduc aminte cu plăcere și nostalgie de el. Am avut foarte mari emoții, cum de fapt am avut la toate… și cum am și acum, sau când intru într-o emisiune. Nu contează contextul, oriunde le am. Nu e rău să ai emoții constructive. Dimpotrivă, e foarte bine. Când nu am emoții devin puțin speriat, consider că nu e constructiv să nu ai emoții.

A.A.: Cum reușiți să învingeți aceste emoții?

naidinA.N.: În timp. Când eram mic, aveam așa de mari emoții, că pur și simplu îmi tremurau mâinile. Așa e la început. Sunt multe concepte care, în general, nu se învață la școală, dar te aruncă în arena cu lei și tu înveți din mers să te descurci cu publicul. Aveam trimestrial un concert… și ne pregăteam pentru asta cu public. Nu conta că erau cinci, zece oameni… sau erau douăzeci-treizeci… repetai, îți tremurau mâinile, dar te obișnuiești. Asta e… în ani, te obișnuiești să te lupți cu emoțiile, fără să le învingi cu totul, doar să le controlezi. Pentru că tu trebuie să controlezi absolut totul… și emoțiile, și ceea ce iese din tine, și ceea ce dăruiești.
A.A.: Care este cea mai dificilă piesă pe care ați cântat-o?
A.N.: Depinde… tehnic, sau ca interpretare muzicală, fiindcă sunt diferite. Din punct de vedere tehnic, sunt multe, de la Paganini până la Ceaikovski. În general, în muzica cultă nu poți să reușești fără studii, fiindcă ai o piesă de bază pe care trebuie să o înțelegi foarte bine. Pentru acea piesă care durează doar trei minute, trebuie să te pregătești luni de zile, poate chiar ani. Trebuie un studiu permanent, dar și o concentrare de o intensitate extraordinară. Toate piesele sunt naidingrele, mai ales în repertoriul muzicii culte sau în cel al muzicii clasice (cum spune lumea), dar nu e doar muzică clasică. Cuvântul “clasic” ne permite, de fapt, doar abordarea unei anumite părți a muzicii culte – preclasic, dar există și modern și post-modern. Toate sunt grele. Dacă le studiezi cum trebuie, foarte bine, atunci totul pare simplu, pentru că artistul trebuie să arate, când cântă, că îi e ușor totul, nu că îi este greu. Altminteri lumea ar zice: „Uite sărăcuțul… săracul…” Nu, nu, trebuie să pară că totul e ușor.

A.A.: Pentru un artist, pe lângă har, este nevoie și de multă muncă. Câte ore pe zi alocați repetițiilor?

A.N.: În trecut, la începuturi, prin clasa a III-a, cântam o jumătate de oră pe zi… apoi o oră, două ore. În clasele a VIII-a, a IX-a, deja studiam patru-cinci ore, în clasa a XII-a studiam opt ore, iar în primii doi ani de facultate munceam 12-13 ore pe zi. După ce se încheiau cursurile Academiei de Muzică din Cluj, unde am studiat, stăteam până noaptea târziu. Culmea e că studiul puternic, chiar dacă te epuizează fizic, îți dă, totuși, și o energie incredibilă. Eram obosit, dar acolo găsești foarte multe răspunsuri. În acea muncă, în acel lucru cu tine. E un lucru extrordinar pentru orice artist. Găsești răspunsuri la unele întrebări pe care nici măcar nu ți le-ai pus. Așa se construiește și cunoașterea, pentru că, fără cunoaștere, nu poți să faci nicio muzică.
naidinA.A.: Cântați jazz, muzică clasică, rock, folclor. Cum îmbinați aceste genuri atât de diferite?

A.N.: Uneori le îmbin, alteori nu. Depinde ce trebuie să cânt. Când am o seară rock, cânt doar rock, când am o seară de muzică cultă, când doar cultă… la fel și când am jazz. Oricum, influența muzicii culte se vede în jazz-ul pe care îl cânt. Până și în rock-ul pe care îl cânt, pentru că e un rock mai elegant, pe structuri clasice. Mai ales sunetele violoncelului și temele pentru violoncel electric cu un violoncel clasic… Deci, nu le îmbin decât dacă vreau. Oricum, limbajul meu, pe care l-am căutat toată viața, consider că l-am găsit ;i trebuie să ai un limbaj al tău.

A.A.: Care este acest limbaj?

A.N.: Felul cum interpretez, cum văd eu sunetul și cum îl scot din mine. Cum îl dăruiesc, adică e un alt stil. Un anumit limbaj care este esențial pentru orice artist.

naindinUite, felul meu de a cânta la violoncel… E foarte greu… Dumneavoastră puteți spune mai bine, când ascultați câte un violoncelist, de ce vă convine unul sau altul. Un muzician, indiferent din ce stil vine, trebuie să aibă succes – paradoxal, mai ales la cei care nu au pregătire muzicală. E foarte trist să ne limităm la a avea succes numai în fața colegilor noștri și în cea a criticilor. E esențial să avem succes în fața publicului larg, care nu are pregătie muzicală de specialitate.

A.A.: Apropo de public… La spectacole aveți un public omogen. Tinerii din ziua de astăzi se spune că preferă muzica comercială. Mai sunt ei atrași de alte genuri muzicale, în special de muzica cultă?

A.N.: Vin foarte mulți tineri, nu numai oameni în vârstă. Am un public destul de vast, ceea ce este excepțional pentru mine. Aveam succes de la copiii cei mai mici care ascultau asta când cântam la Festivalurile de filme din România, până la oameni în vârstă de 50-60-70 de ani. E un public uriaș, mai bine zis foarte vast ca întindere. Așa că lumea vine. Văd foarte mulți tineri că vin. Mă bucură, cu adevărat mă bucură. Desigur că nu toți tinerii vin, dar văd sălile spectacolelor pline de oameni de 18-20-25 de ani, ținându-se de mână… Îndrăgostiți care vin. Vin îndrăgostiții la spectacol…

naidinA.A.: Va preiau cuvantul acesta magic. Dragostea imbracă multe forme… dumneavoastră sunteți îndrăgostit de folclor, chiar dacă, în definitiv, nu sunteți născut la țară. De unde această pasiune?

A.N.: Tatăl meu mi-a dat o educație patriotică foarte adâncă și, având o astfel de educație, am descoperit frumusețea și bogăția acestui popor român. Probabil undeva în anii studenției. Până atunci neplăcându-mi, de exemplu, muzica populară foarte mult. Vedeam la televizor cântându-se de pahar. Mie nu-mi place. E ok când te duci la un restaurant, dar acest popor n-are mare legătură cu muzica de petrecere. Muzica de petrecere trece, fără doar și poate, prin viața fiecare om. În schimb, când am descoperit doina… parcă aș fi descoperit o lume nouă…

A.A.: Ați compus coloana sonoră pentru filmul „The Necessary Death of Charlie Countryman”. Cum a fost acea experiență?

NaidinA.N.: Foarte frumoasă. Chiar am și filmat trei minute. Îmi apare o piesă integrală, împreună cu colegii mei din band. A fost o experiență deosebită. Mi-am lansat, cumva, melodia „Până la rai”, care era compusă de mine. L-am cunoscut și pe actorul Shia LaBeouf, pe care l-am văzut pentru prima dată cum se pregătea. Două ore a stat să se pregătească pentru o scenă. Era concentrat, nu vorbea cu nimeni. Când am văzut cât de profesionist… M-am gândit atunci, mi-am spus că o să ajungă un mare actor. Foarte bun în ceea ce face. De atunci l-am văzut în multe alte filme, cu roluri foarte bune. Clar că va fi un actor greu în anii următori. Deja este. Cum l-am văzut acolo muncind, n-are cum altfel. Și pentru ce muncea? Numai ca să fie filmat cum se culcă și doarme. A stat două ore ca să aibă starea aia, nu intra doar în pat și gata. A stat două ore. Ei au așteptat după el. S-a concentrat pe o anumită stare. Era singur, într-un colț, și nu știam de ce. Cine știe la ce s-a gândit…
A.A.: Sunteți și compozitor. Ce vă inspiră în crearea pieselor?

A.N.: Zona de inspirație a unui compozitor este destul de vastă. Sunt marile teme ale umanității: viața, moartea, nașterea, iubirea. Aceste teme generoase mă inspiră. Mai ales iubirea.

naidin A.A.: Iubirea… Dacă tot ați deschis acest subiect… ați declarat într-un interviu că nu există muzică fără iubire și nici iubire fără muzică. Cum ați defini iubirea? 

A.N.: E o întrebare foarte grea… Cum să povestești despre ceva ce nu se vede, dar se simte puternic la un moment dat?! Ce poți să spui despre o femeie frumoasă pe care o iubești? Orice ai spune, tot ar fi infim. Prefer să tac, când cânt tema iubirii. E mai frumos să cânt despre iubire.

A.A.: În general, muzica transmite emoții, sensibilitate și, cu atât mai mult, muzica cultă. Sunteți un bărbat sensibil?

A.N.: Cred că toți oamenii au o anume doză de sensibilitate. Normal că sensibilitatea e un atribut foarte important. Da, pot să spun că sunt sensibil. Uneori poate prea sensibil. De aici și felul în care reacționează inima mea… sau cum reacționez eu. De aici și lucrurile pe care le fac într-un anumit fel… sau nu. Din cauza acestei sensibilități. Da, sunt. Din păcate, dar și din fericire, sunt sensibil.

naidin22A.A.: Dar un bărbat romantic? 

A.N.: Sunt bolnav de romantic.
A.A.: Care este ultimul gest romantic pe care l-ați făcut?

A.N.: Am dăruit flori unei femei și am dansat cu ea pe trotuar, în plină stradă, cântând.

A.A.: Sunteți unul dintre cei mai talentați violonceliști din România. Ați cucerit vreo femeie de care vă plăcea, prin muzică? Și dacă da, cu ce melodie?

A.N.: Da. În momentul când am invitat-o să-i fac acea surpriză, chiar dacă era obișnuită să mă vadă pe scenă, atunci îi cântam doar ei, și am fost surprins eu însumi să văd efectiv cum compuneam piesa în timp ce o cântam. Nu mi se întâmplă mereu. Atât de inspirat eram… Îmi curgea prin suflet… prin și din mine, muzica. Am construit o melodie extraordinară pe loc. De fapt, nu era a mea. Era de undeva de sus venită. A fost uluitor.

A.A.: Ați mai cântat melodia aceasta în concerte?

naidinA.N.: A rămas doar între noi doi. S-ar putea s-o pun pe un CD și să se numească într-un anumit fel… „Toamnă Aurie”, pentru că așa îi spuneam ei. Am făcut-o la pian. Era doar pentru pian, fără voce, fără violoncel.

A.A.: Care sunt cele mai importante femei din viața dumneavoastră?
A.N.: Mama și acea femeie de care vorbesc și pe care o iubesc.

A.A.: La final, vă rog să le trasmiteți un mesaj cititoarelor site-ului femeide10.ro.

A.N.: Să caute să iubească, nu numai să fie iubite…

Sursă foto: Facebook Adrian Naidin

Etichete
Uscatoare rufe