banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

De ce ne jucăm de-a barza?

Mie chestia asta cu Ziua Copilului încă nu mi-a trecut. De aceea vă cer să mă mai suportati preț de un editorial, întrucât azi-noapte, așteptându-mi cu emoție copilul cel mic (!) de la Balul de absolvire, pentru a constata dacă vine în două, sau în patru labe! ( „Hai, măi mami, am voie și eu să mă îmbăt, că o dată-n viață termin școala!), mi-am amintit de un episod recent, legat de statutul nostru de mame. Editorialul s-ar fi asortat mult mai bine zilei de ieri, dar așa e în viață : nu întotdeauna ideile potrivite ne vin la momentul oportun!
Mi-am amintit așadar cum, învitată fiind să le vorbesc membrelor unui colectiv eminamente feminin, despre diverse chestiuni legate de sufletul nostru, al femeilor de pretutindeni și dintotdeauna, mi-am dorit la un moment dat să-mi fac discursul oleacă interactiv, măcar pentru a mă deosebi de antevorbitoarele mele – vedetele ce fuseseră invitate cu alte ocazii de inimoasa patroană. Așa că, într-un puseu de imaginație ( mărturisesc, regizat anterior, cu gazda mea) , le-am dat un…extemporal! Cât ai zice pește,un nene le-a împărțit hârtii și pixuri, iar eu mi-am rostit solemn provocarea, după ce le-am liniștit pe „examinate” că nu am nevoie de numele lor, ci doar de ..sinceritate! Relaxate de acest amănunt, cele peste o sută de femei s-au pornit pe scris. Întrebarea pe care le-am adresat-o, ca de la femeie la femeie, era una simplă, dar în același timp complicată : „De ce am făcut copii?” ( evident, ea li se adresa doar mamelor, care,printr-o ridicare de mână, m-au convins că erau majoritare). M-am uitat la chipurile lor : unele erau vădit concentrate, pentru a nu scăpa vreo greșeală gramaticală. Altele zâmbeau involuntar, cu nasu-n hârtie, amintindu-și probabil de prichindeii de acasă și poate chiar de momentul venirii lor pe lume. Unele priveau cu o oarecare disperare în jur, căutând parcă în altă parte răspunsul pentru decizia pe care ele însele o luaseră, la un moment dat în viață….Am strâns foile, ca la școală. M-am întors în „prezidiu” și, cu permisiunea lor, fără a rosti deci niciun nume, am prins a citi din răspunsuri. Mă ascultau cu mare atenție,tresărind vădit cele care-și recunoșteau răspunsul, curioase apoi să vadă ce au răspuns celelalte. Desigur, timpul scurt și cursivitatea evenimentului nu mi-au permis să fac nicio statistică, însă mai apoi, în drum spre casă, m-am trezit analizând involuntar rațiunile mărturisite ale „subiecților” mei, pentru a fi făcut, la un moment dat, în viață, cel mai frumos, profund și complicat lucru ce derivă din statutul nostru de femei.
Selectez, din memorie, răspunsuri: „Am decis să aduc pe lume un copil pentru că am vrut să-i demonstrez soțului meu cât de mult îl iubesc” ; ” Am născut, pentru că mi-am dorit cu disperare un copil, îmi plac foarte mult copiii și acum am trei!”, ” La presiunile familiei, am făcut cu copil, pentru că socrii îi spuseseră fiului lor că, dacă le face un nepot, îi vor cumpăra un apartament ( până atunci locuiam cu dânșii)” ; ” Noi am fost 6 frați și nu concepeam viața fără copii”; ” Mi-am dorit un suflețel care să fie al meu și numai al meu,asupra căruia să-mi revărs dragostea”; ” Am avut o problemă medicală și doctorul mi-a spus că se va rezolva, după ce voi naște”; „Ajunsesem cu soțul meu într-un punct critic al căsniciei și toată lumea ne-a spus că un copil va rezolva problema”; ” Îmi iubeam foarte mult soțul și am vrut să am un băiat care să-i semene. Și…am făcut o fetiță!”; „Mă plictiseam” ; „Mama mea se îmbolnăvise de o boală incurabilă și mi-a spus că singurul lucru pe care si-l dorește, este să o fac bunică. Așa că…”; ” Cum, de ce am făcut copii? Păi nu e un lucru firesc? Te căsătorești și faci copii! Nici nu mi-am pus problema: s-a-ntâmplat și m-am bucurat!” ; ” Din greșeală. Am făcut copilul din greșeală. Taică-său m-a părăsit a doua zi după ce i-am spus că sunt însărcinată. Părinții nu m-au lăsat să fac întrerupere de sarcină”; ” Am făcut copilul după șase ani de tratamente chinuitoare. Este lumina ochilor mei, mi l-am dorit foarte mult, este rațiunea mea de a fi”; ” Am vrut să-l leg și mai tare pe soțul meu de mine. Am un bărbat frumos, care are o funcție importantă într-o „multinațională”. Roiesc fetele în jurul lui. Copilul făcea parte din planul meu de a-l ține lângă mine. Mi-am dat însă seama că nu am gândit corect: când băiețelul nostru a împlinit doi ani, bărbatul m-a părăsit, pentru secretara lui..”
….Câte suflete, atâtea destine.. Indiferent însă care a fost motivul pentru care ați devenit mame,dragele mele, iubiți-vă nesfârșit copiii : ei nu au nicio vină pentru faptul că, al un moment dat, dintr-un anume motiv poate doar de voi știut, ați ales să-i aduceți pe lume. Și chiar merită să fie fericiți.

Femei de 10 pe Facebook