Nu, nu sunt in ordine cronologică, amintirile mele. Ele răzbat șuvoi din lăuntrul meu, dictate fiind de diversele aberații ce-mi tulbură liniștea. Doamne, de ce m-a blestemat tatăl meu să nu am tihnă, atâta timp cand în jurul meu se minte și se înșeală? Cât de ușor mi-ar fi fost , dacă aș fi putut îngroșa la rându-mi armata nepăsătorilor, a indolenților, a celor veșnic relaxați, a celor care amestecă în viețile lor adevărul și minciuna, cu ușurința cu care noi, femeile amestecăm la fiecare Crăciun, ingredientele unui cozonac?…
Citesc , ascult și mă minunez, de ceva vreme, lamentările unei umbre din Trecutul meu, despre o anume “cerere a mea în căsătorie” , întâmplată în acel blestemat decembrie 2011…Cel ce relateaza este fie malefic, fie închipuit, fie …timpul și-a așternut colbul uitării peste amintirile sale…Sau, poate că mai ușor trec unii prin viață, dacă iși construiesc propriile amintiri, îmbălsămate cu ceea ce , de fapt, și-ar fi dorit ei să se întâmple în viața lor…
Era decembrie.
Era o iarnă uscată, cu ger pișcător, brazii începuseră să clipească din luminițe, pe după perdelele blocurilor din cartierele Capitalei. Împodobisem și eu brad, ca în fiecare an. Unul trist, caci și anul fusese trist. Fusese anul în care descoperisem ceea ce e în stare să distrugă orice femeie măritată : dovada trădării , venită dinspre omul iubit. Bradul era același – cumparat de mine și Victor cu vreo trei-patru ani înainte ( îl mai împodobesc încă și astăzi…) , doar că părea mai posac în acea iarna și fusese primul an în care îl împodobisem singură… Soțul meu era parlamentar pe atunci, era mai tot timpul plecat la Parlament și “în teritoriu”. Cel puțin așa credeam atunci. Mult mai târziu am aflat că de fapt acel “teritoriu” erau șușele pe care i le organiza, pe furiș, în provincie, malefica impresară. In fine…bradul era împodobit, iar Craciunul …era primul pe care urma să nu-l mai sarbatorim la Cornu, la căsuța noastră de la țară.
…Da, apăruse între timp in peisaj și celălalt Cornu, fiind perceput de mine pe atunci, după cum am scris deja, ca un “colac de salvare” emoțional, cu probleme similare alor mele, apărut în viața mea intr-o perioadă neagră, pe care sărbătorile de final de an o făceau și mai apăsătoare…
Ne intorseseram de la Milano, unde am acceptat, ca o nebunie, să fug pentru doua zile cu Cornu, ca o razbunare ascunsă, știută doar de mine , la tot ceea ce mi se întâmpla. Aflasem întâmplător, de la fratele meu, că la Festivalul OM BUN din acel an, organizat de Victor, in culise, sufocându-l pe Victor, reapăruse EA, impresara, călăul familiei noastre. Victor îmi promisese solemn, în vară, că nu mai vrea să audă de ea. Și îl crezusem, din toată ființa mea. Dar ea…ea era tot acolo, infiltrându-se cu impertinență în universul nostru, pe toate căile, in pofida dialogului avut chiar de mine cu ea, în vară …
Că veni vorba de Milano, am aflat, tot dintr-o declarație a lui Cornu, făcută la o emisiune de seară, despre “ bijuteriile de 30.000 Euro” pe care mi le-ar fi luat la Milano! Era să cad de pe scaun! Da, au fost niște cercei cu pandantiv, din aur alb, pe care a insistat să mi le cumpere, deși mă opusesem : eu nu port aur, și extrem de rar, argint. Prietenii știu asta. In plus, cei 4-5.000 de Euro cu care vroia să mă impresioneze însoțitorul meu mi se păreau o sumă imensă – era salariul meu din TVR pe juma’ de an! Dar pe Cornu nu-l puteai înfrunta. Te termina psihic până când , ca să scapi, trebuia să accepți. Am acceptat așadar cadoul, pe care l-am purtat de vreo două ori în toți cei 12 ani, și doar la insistențele lui Cornu, la niște evenimente unde m-a însotit. Restul cumpărăturilor – multe, da – s-au referit la daruri de Crăciun pentru copiii și părinții nostri. Daruri firești, de sezon. Dar… chiar așa! dacă tot vorbim de acele “bijuterii de 30.000 de Euro”, oare nu s-a pastrat niciun bon de acel cadou? Mă gândesc că , dacă Cornu a păstrat bonul de la cei 6/7 trandafiri roșii, lăsați în fața ușii mele, de ce nu s-ar fi pastrat și cel de la “bijuteriile de 30.000 de E”?!?…🤔🤔🤔
Bref! Ne aflam așadar înainte de Anul Nou, într-un București zgribulit, cufundat într-un întuneric cleios. Er seară afară și ne-am întâlnit , ca de obicei, la vila lui Cornu din Strada Zambilelor, in cartierul invecinat. Era locul în care găseam liniștea necesară unor conversații private, imposibil de avut în spații publice, unde notorietatea mea întorcea capete. Pe el nu-l știa nimeni…
Ne povesteam viețile, întâmplările de zi cu zi, situațiile tensionate de acasă. Ne plângeam pe umăr, fiecare vorbindu-i celuilalt despre trădarea aproapelui, despre supliciul îndurat, despre copiii noștri și felul în care aceștia au traversat dramele din familiile lor. Era cumva acel “numitor comun”, care, în chip înșelător, ne-a apropiat. …In seara aceea, Cornu a venit cu o șampanie. Era ultima noastră întâlnire din acel an, Anul Nou, urmand să-l petrecem fiecare cu familia lui ( sau… cu praful care se alesese de ele…). Mi s-a părut firesc să ciocnim o șampanie, țin minte că am facut și un schimb de daruri ( am auzit , pe la televizor, afirmații de genul: “-Marina nu mi-a facut niciun cadou, niciodată”, deși nu a existat ocazie sau întoarcere a mea din câte-o călătorie, ca să nu-i aduc un cadou, raportat firește la veniturile mele, de cateva sute de ori mai mici decât ale lui).
La un moment dat, Cornu a devenit solemn, a scos din buzunar o cutiuță cu un inel cu piatră verzuie și mi-a spus : “-Vrei să fii soția mea?”…Deși în acea perioadă, o astfel de cerere ar fi trebuit sa-mi hrănească ego-ul, mi s-a părut de un ridicol total : la urma urmei, eram doi oameni căsătoriți, eu – chiar FOARTE căsătorită, nici măcar nu adusesem vreodată în discuție divorțul, căci partenerii nostri nu aflaseră încă de relația noastră incipientă. Sau cel puțin asta credeam noi….
Divorțul lui, înțelesesem de la el că se declanșase mai demult, in momentul in care descoperise relația dintre soția sa și partenerul sau de afaceri, un arab arătos, pe care mi-l arătase , pozat intr-un ziar timișorean , sub titulatura de “amantul” nevestei lui Cornu…
Prin urmare, in aceste condiții, o cerere în căsătorie mi-a părut ceva ridicol, hilar, demn de o dramoletă ieftină, in contradictie totală cu felul meu de a trata omastfel de problemă. Am rămas o clipă blocată, nevrând să-l rănesc pe celălalt cu vreo ironie, din cele ale mele, spre care, din pacate, am o înclinație nu tocmai sănătoasă. I-am ascultat cuminte cererea, după care i-am spus, politicos : “E frumos inelul, dar…nu poate fi vorba de o cerere în casătorie, de vreme ce noi suntem încă căsătoriți. Tu, din câte știu, nu ești musulman, iar eu… nici macar nu am decis înca dacă mă voi desparti de Victor” ( fireste, după 14 ani, cați au trecut de atunci, citarea vorbelor mele e aproximativă).
Dialogul ce a urmat nu mi-l mai amintesc exact, a fost și ceva supărare, nisccaiva orgolii, puțină nemulțumire ținută în frâu, au fost insistențe serioase însă să păstrez macar inelul. Mi s-a precizat că e foarte scump. Ok, am acceptat, fiind un moment atât de special : “Il voi lua ca pe un dar de Anul Nou” – mi-am spus în gând, nevrând să-l supăr pe Cornu ( nu vreți să știți cum reacționa când era refuzat!🫣) . Am ciocnit șampania, ne-am spus “La mulți ani!” și ne-am promis că vom reveni la “subiect” după divorțurile noastre. ( eu simțeam încă o oarecare nehotărâre, deși eram tare, TARE suparată pe Victor).
…Anul Nou 2012 l-am petrecut acasă, alături de cei doi Victori din viața mea. Deși …unul simțeam demult că nu mai este în viața mea. Sau poate era, și dramatizam eu, caci nu știam nici eu cum să mă comport, ca femeie înșelată. Victor mă asigura mereu că nu am de ce să-mi fac griji…Nu mai fusesem niciodată in această ipostază, nu știam cât de serioasă este acea relație sau e doar o aventură, nu știam dacă își dorește “să rămână” sau “să plece”. Stiam doar că, de la o vreme, nimic nu mai era cum a fost…
In noaptea aceea – țin minte, o noapte tristă , amestecată cu un program de televizor la care ma uitam fără să-l văd; după miezul noptii ne-am pupat formal, l-am îmbrătișat pe Victoraș și l-am trimis la culcare. Ramași singuri, Victor m-a privit lung în ochi și mi-a spus : “-Știu tot. Știu că mă înseli. Știu cu cine ești. Știu că ai fost cu el la Milano. Ați fost urmariți. Ai grijă, omul acela nu te iubește, el nu iubește pe nimeni, decât banii, mi-a spus soția lui! Te vrea doar ca pe un trofeu. Asta ești pentru el, UN TROFEU! Atât! Te rog să închei imediat această relație!” ( din nou citarea e aproximativă, deși țin minte acele momente ca și cum s-ar fi întâmplat ieri)….Am simțit atunci că mi-a picat peste mine tot etajul de deasupra, că mă înghite pământul. Nu eram pregătită pentru acest dialog, în niciun caz în acea noapte… Am petrecut-o, vorbind până dimineața, reproșându-ne reciproc un munte de lucruri. Eu încă nu aflasem că “vizitele lui în teritoriu” și “desele controale medicale post-transplant” mascau de fapt escapadele sale cu impresara, la spectacole organizate de ea prin diverse localitati din țară…Aveam deplină încredere în Victor și nu-l verificam cu telefoanele. In plus, convenisem că trebuie să se țină departe de turnee, aceasta fusese recomandarea profesorului Lucan, după transplant…
…Atunci, in acea noapte, în fierbințeala schimbului de cuvinte, am decis să ne desparțim. Acum, privind înapoi, pot spune că a fost o chestiune de orgoliu. Pentru amândoi. Eram amandoi, cum a spus Victor, intr-un interviu pt revista Tango, “doua nuci tari”…In acea noapte, furibund după refuzul meu de a-l părăsi pe Cornu, Victor m-a amenințat că “voi vedea eu”, că mă va purta prin Tribunale și că îmi va lua baiatul, demonstrând că sunt o mamă imorală. Mi-a reamintit că, in calitate de parlamentar, poate să facă orice, și să nu mă pun cu el… Iar dacă nu vreau circ, să-i spun lui Cornu să-i plătească 200.000 de Euro, și abia atunci va accepta să ne despărțim pe loc, la notar, fără tamtam. Părea că îl urăște organic pe Cornu – probabil alimentat și de soția acestuia, cu care ținuse legătura în toată această perioadă. Mă simțeam oarecum răzbunată ( deh, minte de femeie!), pentru toate lacrimile vărsate de aproape un an, după ce ieșise la iveală povestea cu impresara…
Am reținut spusele lui, urmând ca, la primul dialog cu Cornu să-i relatez tot ce vorbisem cu Victor. Acum, după atâta timp si atâtea analize, realizez că acesta din urmă “forțase nota”, știind că eu nu voi avea de unde să fac rost de bani și nemizând nicio clipă pe faptul că miliardarul îi va da, pentru a mă vedea cât mai repede liberă.
…După cum voi povesti intr-un alt editorial, Cornu i-a dat lui Victor banii. Probabil 200.000, căci Victor a fost brusc de acord apoi să-mi dea divorțul pe loc, prin notar. Deși m-am opus cu vehemență acestui “ajutor”, fiind pregătită să merg in Tribunal. Dar Cornu a zis da. Ca să îmi cumpere cât mai repede libertatea. Da, ani în șir m-am tot gândit, recunosc, de ce a făcut Cornu acest gest : oare intr-adevăr mă iubea și mă dorea mai repede scăpată de Victor? Sau era, pur și simplu, prețul plătit pentru un “trofeu” , așa cum spunea Victor, alimentat de soția lui Cornu? Sau poate Cornu vroia doar să-i dea peste nas, cu mine, acesteia din urmă ( era o luptă acerba pe atunci, intre ei, avocata soției, cea care lupta în instanță ca să-l demoleze pe acesta, fiind cea care acum îl apără împotriva mea…) … La aceste întrebări nu am reușit să-mi raspund nici până în ziua de azi, Cornu interzicandu-mi să pomenesc vreodată, cuiva, despre acei bani, dați lui Victor…
Cam atât, despre controversata “cerere în căsătorie” , pe care cineva tot bate monedă, prin interviuri. Modena însă este falsă și am simțit nevoia să spun, iată, și “adevărul meu”.
Va veni timpul să povestesc și despre “tranzacționarea” mea, între cei doi bărbați puternici, care se amestecaseră în viața mea, în acea vreme…
RUBRICĂ OFERITĂ DE : FARMACIILE CATENA : IBUGRIP
Comentează