Amintiri din valiza LAMONZA. Episodul 79. La teatru, la Seoul. Dar, oare, am înțeles ceva din el ?!?

De pe șifonier, valiza LAMONZA, prietena mea cea mai devotată, când e vorba de călătorii, îmi lansează câte-o privire întrebătoare, în fiecare dimineață. “Nu, încă nu plecăm nicăieri!” – sună invariabil răspunsul meu. Se bosumflă instantaneu și nu-i revine zâmbetul pe …fermoar, decât atunci când o dau jos de pe dulap și prind a o cutreiera, în căutarea unei anume amintiri. Astăzi, bunăoară, am rememorat împreună, ziua în care am fost la teatru, în Coreea de Sud. Merită povestit!

…..Imi doream foarte mult să ajung la un spectacol tradițional de teatru coreean și atunci când Alice , ghida noastră, m-a anunțat că mergem la o “pansori drama”, m-am bucurat nespus.
Ca să fiu sigură că voi gusta din plin spectacolul, o rog pe Yoo Jin, translatora, să-mi spună, în câteva cuvinte, subiectul reprezentației. Titlul ei : “Shimcheong”. Povestea e simplă, e un basm tradițional coreean și își are rădăcinile pierdute în negura timpului : o fiică este crescută de tatăl său orb ( mama îi moare la naștere) și, când aceasta crește mare, se decide să se sacrifice pentru tatăl său; legenda spune că, dacă fata se va arunca în mare, părintele ei își va recăpăta vederea. Bref, răpită, la un moment dat, de niște marinari și dusă în largul mării, fata se aruncă în valuri, ajunge la fundul mării, unde dă peste castelul unui prinț. Iubire mare, cei doi se căsătoresc, ajung să trăiască castelul ascuns într-o floare de lotus. Fata ajunge așadar prințesă și , în final, – nu vă mai povestesc cum – își regăsește tatăl, căruia, minune mare, îi revine vederea!
Dar nu atât subiectul mi s-a părut interesant, cât mai ales felul în care regizorul a reușit să combine povestea tradițională, cu genul dramaturgic “pansori” și cu elementele tehnice ultramoderne ale evoluției spectaculoase, ce caracterizează, pe toate planurile, Coreea de azi.
Genul “pansori” este felul tipic coreean în care decurge o poveste pe scenă: teoretic, în interpretarea unui solist vocal și a unui toboșar. Un lingvist ne-ar explica acest lucru prin însuși compoziția cuvântului “pansori”: în coreeană, “pan” înseamnă “loc unde se adună lumea”, iar “sori” – înseamnă sunet. Genul “pansori” a fost inclus de către UNESCO în patrimoniul culturii universale.

….Clădirea în care vom face cunoștință cu “pansori” se numește KOREA HOUSE. “Casa Coreei” a fost inaugurată in 1957, ca un spațiu destinat timpului liber al locuitorilor Seoului . Aici au loc spectacole de teatru, dar și ceremonii de căsătorie, în stil tradițional. În rest, edilii au deschis aici un restaurant cu specific, unde se poate servi mâncare coreeană. În foaierul teatrului, o vitrină apetisantă ne șoptește ce anume putem comanda, ca și clienți ai restaurantului.
Împrejurimile teatrului sunt și ele superbe, drept care ne petrecem timpul dinaintea spectacolului fotografiind și filmând copios, din toate unghiurile și în toate direcțiile. Îmi fac o fotografie cu o tânără frumoasă foc , înveșmântată în costumul tradițional hanbok și având un chip alb, de porțelan, care traversează în fugă, cu pași mărunți și delicați, curtea interioară a teatrului … O voi recunoaște ceva mai târziu, spre surprinderea mea, chiar pe scenă, în formația de instrumentiști! Mă fotografiasem, așadar, cu o artistă!

…Suntem poftiți în sală. Fiind miez de săptămână, nu e lume foarte multă. Dacă mă întrebați, și prețul biletului mi se pare puțin piperat : 70.000 de woni. Ceea ce înseamnă undeva spre 3000 de lei. În sală nu sunt mai mult de 150 de locuri. Confortabile, din pluș. Sala e în amfiteatru, iar în stânga și dreapta scenei sunt două balcoane pentru orchestră : instrumentele cu coarde – în stânga, tobele (nelipsite!) – în dreapta.
Ni s-a rezervat ultimul rând – pentru a putea filma și fotografia în voie, fără să-i deranjăm pe ceilalți spectatori.
Piesa începe. Pe scenă totul e lumină, culoare, poveste. Se cântă, se recită, se dansează. Artiștii au costume tradiționale în culorile curcubeului, iar peisajele sunt redate fabulos, cu ajutorul hologramelor și al jocurilor de lumini. Pe o pânză transparentă din fața scenei, tot prin metoda hologramei, din timp în timp apar explicațiile în limba engleză ale ideilor principale din poveste. Tablourile sunt de-a dreptul spectaculoase : decorurile virtuale, apoi muzica si miscarea scenică, aflate într-o concordanță perfectă, acestora adaugându-li-se dansurile combinate cu acrobații demne de Circle du Soleil. Ne trezim într-o mare încurcătură: de fapt…asistăm, oare, la un spectacol de teatru? Sau..de operă? De dans? De circ? Sau la unul vizual, care folosește cele mai moderne tehnice ale graficii video?

…Spectaculosul dans al evantaielor este întrerupt – surpriză! – de un moment interactiv la care nu te-ai fi așteptat, într-o poveste atât de dramatică : frumoasele dansatoare invită pe scenă,din public, la întâmplare, un tânăr turist ( după toate aparențele, un locuitor al Statelor Unite sau în orice caz, al Europei Occidentale) ; îl îmbracă rapid în hanbok și-l integrează în dansul lor, spre amuzamentul intregii săli. Tânărul intră în joc și, îmbrăcat în straie femeiești, dansează cu grație, încercând să imite mișcările dansatoarelor din jurul său și ținând în mână același evantai multicolor. Este momentul de maxim amuzament al unui spectacol altminteri extrem de serios.

Piesa de teatru durează fix o oră. Exact atât, cât să-ți pară rău că s-a terminat.
După ce sala aplaudă minute în șir artiștii ieșiți la rampă, aceștia îi invită pe spectatori în foaier, unde are loc o ședință foto colectivă, astfel încât fiecare participant să poată pleca acasă cu o fotografie făcută alături de protagoniștii spectacolului. Noi, cei trei, avem parte de ceva în plus : actorii principali oferă un scurt interviu, în culise, Televiziunii Române!