Bombănelile Marinei Editoriale

Barca hârbuită a căsniciei

 

După 28 de ani de căsnicie, doi prieteni buni divorțează. În cercul nostru de amici, vestea a căzut precum un trăznet. Îi știam cu toții o familie unită, cu o viață ce putea deveni lesne “de invidiat”, dacă-ți propuneai așa ceva. În ceea ce mă privește, gena invidiei nefăcând parte din arsenalul meu, i-am privit deseori cu admirație , mai totdeauna cu interes. Interes, pentru că dintotdeauna am fost fascinată de lucrurile care “funcționează” și de mecanismele care contribuie la aceasta. Mai cu seamă după ce eu însămi n-am avut parte, acasă, de ceva “funcțional”..

Mărturisesc , totuși, că pe mine finalul tragic al mariajului lor nu m-a surprins din cale-afară : asistasem, întâmplător, cu vreo două decenii in urmă, la o cearta aprigă intre cei doi. Noroc cu mine, prin preajmă, pentru că altfel, poate, și-ar fi scos ochii sau cine știe ce alte organe vitale! Vorbele grele pe care și le aruncaseră atunci, pornind de la o biată farfurie de ciorbă vărsată pe traseul aragaz-masă, mi-au dat de  gândit. Uitaseră că sunt și eu pe-acolo si-și vărsaseră unul altuia în cap găleți pline-ochi cu lături. Era clar că asistam la o ceartă de rutină : nu era nici prima,și, cu siguranță, nici ultima. Țin minte că atunci îmi făcusem de lucru cu cei doi copii – mici pe atunci – ai familiei. Construiam din Lego,în camera alăturată,  dar involuntar se izbeau de mine  toate acele acuzații reciproce, în care cei doi s-au duelat , cred, aproape o oră. Cuvântul “divorțez” era vânturat de colo-colo, cu seninătatea cu care rostești “mi-e sete” sau “mă duc să mă culc”…Asta le-am recomandat și eu, la finalul serii petrecută “în trei” ( un fel de-a spune!) : sa meargă să se culce, să lase noaptea, care e un sfetnic bun, să facă niscaiva ordine în haosul lor conjugal… A doua zi, Ea mi-a plâns pe umăr, concluzionând că nu-l mai suportă, că mariajul lor este demult pe butuci si că, de groaza părinților și de dragul copiilor, trag amândoi barca pe uscat. “E hârbuită rau de tot barca voastră!” – i-am spus atunci. “Mai bine vă despărtiți și vă căutați fericirea in alte zări! Copiilor le va fi mai bine să crească în liniște, decât într-o menajerie în care părinții, transformați în fiare, se sfârtecă unul pe celalalt, nemaiținând cont nici măcar de prezența în peisaj a celor mici!”. Mi-a promis ca se va gândi la asta…

    S-a gândit cam mult. Douăzeci de ani, în care – eu, cel puțin – știu că lucrurile au stat la fel de strâmb în casa lor. Dar cum “obișnuința este a doua natură a omului”, s-au obișnuit și ei. Deja o zi fără ceartă părea ruptă de context, iar satisfacția de a-i reproșa mereu câte ceva celuilalt devenise un ingredient sine-qua-non a vieții de familie. Copiii le crescuseră, terminaseră facultați și probabil fiecare , în sinea lui, visa să-și întemeieze o familie “altfel” decât cea în care crescuse. Deși, puterea exemplului face uneori ravagii..

 Și, iată, după 20 de ani de la fabuloasa ceartă cu martori ( martorul eram eu!) și 28 de la acel DA, al lor, atât de neinspirat, cei doi au decis să ia taurul divorțului de coarne. Copiii își luaseră zborul din cuib, părinții erau prea ocupați cu reumatismele și hipertensiunile, ca să mai fie atenți la ceea ce făceau mult prea adulții lor copii, limita de suportabilitate a relației fusese făcută zdrențe. Nu mai conta nici măcar ce va spune lumea din jur : fiecare vroia să scape de celălalt, cu disperarea cu care pușcăriașii vor să iasă de după gratii, lăsand în urmă coșmarul detenției… 

       Uneori, urăsc să am dreptate. Dar, în acest caz, au fost 20 de ani irositi. 20 de ani, în care, odată convinși că prăpastia dintre ei este de netrecut, fiecare din cei doi ar fi avut șansa ( și datoria, până la urmă! )  să-și găsească fericirea. La naiba cu partajul , cu previzibilele lupte pentru pensia alimentară, cu gura lumii, pe care numai țărâna o poate astupa, cu toate celelalte “de temut” efecte ale divorțului! Ar fi trecut, până la urmă , toate, și , cine stie?, poate astăzi, în locul a doi oameni nefericiti, aproape de pensie, obosiți de viață și fără prea mari planuri de viitor, am fi avut de a face cu două familii echilibrate și fericite…

….În viață trebuie să stii să te oprești la timp, din orice. Și iarăși îmi vin în minte acele cuvinte, care-mi plac atât de mult “ Cheltuim eforturi mult mai mari pentru A PĂREA că suntem fericiți, decât pentru A FI cu adevărat!”.