O postare a bunului meu amic, compozitorul Andrei Tudor ( i le urmăresc și-mi trezește bucurie fiecare întâmplare fericită din viața lui!) m-a făcut să lăcrimez. Așa, de dimineață. Așa, pe stomacul gol, dar cu sufletul plin.
…Primele mele colaborări cu Andrei cred că s-au întâmplat în era dinozaurilor, cand el era încă firav ( …ca și persoană publică, întrucât talentat a fost dintotdeauna! ), iar eu, prețuindu-i atât de mult părinții, am crezut cu încăpățănare și în el. Mă enerva că era prea în banca lui, prea sfios și deloc tupeist : vremurile pe care le traversăm nu dau șanse prea mari unor astfel de inși. Dar Andrei purta în raniță bastonul de mareșal : era plin de har ( au știut înaintașii cum să-i strecoare în ADN cele mai rafinate calități – îndepând cu cele profesionale, până la cele umane), era muncitor, era ambițios. Și mai avea chipul acela de copil cuminte, smerit și ascultator, care te făcea să-l iubești instantaneu și necondiționat. O fi avut si el hibele lui și probabil că le mai are șia cum – plămădeala cui scapă de defecte? – însă le ține bine pitite, iar chipul pe care ni-l arată nouă și faptele sale, la care ne îngăduie să avem acces, mie personal îmi dau mereu o stare de bine. Nici nu știu cum îl privesc, de fapt : colegial sau matern? Cert este că Andrei mi-a fost aproape în atatea și atâtea proiecte profesionale, la TVR, încât am rămas constant atenta la evoluția sa. Iar după ce soția sa bălaie s-a înrolat în “armata” mea, l-am prețuit și mai mult : pentru alegerea făcută si în acest plan, personal.
Bref! Nu e ziua lui Andrei! Nu vă grăbiți să-l felicitați, deși fapta sa merită.
M-a mișcat, spuneam, postarea lui de dimineață : un filmuleț, făcut cu forțe proprii ( merita cu prisosință o echipă de filmare de la o televiziune puternică, dar pe cine mai mișca astfel de subiecte, în zilele noastre?!?) , dar cu atâta suflet și atâta căldură în el! De fapt, sufletul Andrei nu și l-a înghesuit în cele câteva minute de film, ci intr-o întâmplare concretă, la sorgintea căreia îl simt tot pe el : la Academia de Muzică, unde predă tânărul compozitor, studenții – viitorii oameni de muzica ai României – au fost puși față-n față, în cadrul unei “acțiuni” probabil din Graficul Academiei, cu unul dintre genialii compozitori ai României – HORIA MOCULESCU. Relatând, ca un adevărat reporter, pașii memorabilei întâlniri, Andrei a reușit sa mă emoționeze. În primul rand, din punct de vedere subiectiv : mi l-am amintit la primele emisiuni in care am colaborat, cand, atunci cand îi intindeam microfonul, Andrei se prelingea, de emoție, pe podeaua studioului de televiziune. “Să nu mă întrebați nimic! Lăsați-ma să cant!” – mă implora mai mereu studentul cuminte și talentat ce-mi călca pragul, de fiecare dată pentru a cânta la pian. Îl linișteam că nu-l voi tortura, după care, cu cinism, îi mai adresam și câte o întrebare. Probabil ca așa au făcut mulți alții, pentru că, în timp, Andrei s-a călit, s-a antrenat și a ajuns un foarte bun vorbitor, afișand acel curaj pe care ți-l dă nu neapărat experiența, cât mai ales talentul și anvergura profesională dobandită. Iar pe Andrei magii l-au iubit, căci l-au potcovit și cu talent și cu o frumoasă evoluție, oferita de oportunități la care, da, de acord, a avut acces și datorită numelui pe care îl poartă, dar în primul rand datorită a ceea ce este, poate și a devenit.
Deși “concurent” de-al său – și încă unul redutabil – Andrei l-a adus alături de sine, în acțiunea de care vă spuneam, pe magnificul Horia Moculescu. Nu știu câți artiști de astăzi și-ar promova cu atâta suflet confrații. Mai degrabă i-ar hali. Sau i-ar trimite pe o insulă pustie, de unde să nu le încurce socotelile. Dar în cazul lui Andrei, educația și talentul și-au spus cuvantul și de data asta. Reporterul-compozitor l-a luat de acasă pe maestrul Moculescu ( prilej cu care am sesizat, nu fără o tresărire, bastonul nou apărut în mâna altădată falnicului Horia), l-a condus grijuliu prin felia de București cenușiu ce-i despărtea de clădirea Conservatorului, după care a pus în pagină atât de frumos acea întâlnire de suflet ( de ATÂTA suflet!) între “cei de ieri” și “cei de mâine”. Horia și Andrei erau așezați pe scena, fiecare la câte un pian, poveștile curgeau frumos, cu umor, cu melancolie, prea puțin din ele încăpând în relatarea virtuală a lui Andrei… În scurtele cadre cu sala, sueprinse de persoana care a preluat de la Andrei frâiele filmării cu telefonul mobil, am descoperit cu bucurie câteva zeci de tineri fascinați de întâlnirea cu acest monstru sacru, dar și cu dascălul atât de iubit ( l-am numit aici pe Andrei Tudor). Da, de acord, Horia Moculescu este un “dinozaur” – așa cum nedrept îi numesc cei nu demult veniți pe lume pe cei ce par descinși din preistorie. Dar ce dinozaur frumos, cu câtă valoare pe umerii săi, cu cat Trecut spectaculos în urmă și cu câte povești nemuritoare standu-i pe limbă, gata să le împărtășească celor ce au nevoie de ele. Și, iată, într-o zi mohorâtă de iarnă ploioasă, grație lui Andrei, tinerii conservatoriști au avut nevoie și au primit cu bucurie cuvintele și cântecele unui om extraordinar, care a făcut atât de bogată muzica românească.
…Nu știu dacă am veleități de “influencer” și nu bag mâna în foc că , după lecturarea acestor gânduri personale, numărul de vizualizări ale postarii lui Andrei va exploda. M-aș bucura însă ca întâmplarea aceasta, pusă la cale de el atât de frumos, să devină o sursă de inspirație pentru mulți alții. ..care să-și amintească de valorile ce încă ne mai respira în preajmă si să le aducă tot mai des, în chip de exemplu, în fața tinerilor noștri, rătăciți într-o lume ce a ramas atât de săracă în modele.
Voi încheia cu un link catre motivația acestui editorial (https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0wuKaf4Mfzr9PweqkV5Ehuu36gjjLjxVcDnyaeASk7Swz8W5pDqgunbmEy9kHG19Xl&id=100001029712557 ) dar și, simetric, cu titlul său : BRAVO, ANDREI !
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BENESIO-HEPAFORT
Comentează