Optsprezece ani. În cei optsprezece ani pe care îi am… am auzit și văzut multe. Lucruri care fie m-au ajutat să învăț cum să mă comport, fie mi-au arătat calea spre posibilitatea de a înțelege oamenii, fie mi-au tăiat din aripile adolescenței până când încă un vis ce aștepta să fie îndeplinit, le-a reparat. Însă fiecare lucru m-a făcut să realizez că noi, oamenii, suntem creatorii altor oameni. Și când spun asta, mă refer la arta de a face dintr-o persoană simplă… un om.
Într-adevăr… cuvintele mele se duc spre o direcție puțin provocatoare, însă eu cred în ceea ce scriu. Noi nu ne ajutăm doar propria persoană să evolueze în societate, ci îi ajutăm involuntar și pe cei care se dezvoltă lângă noi.
De aceea, ar trebui să deschidem ochii și vă privim dincolo de ceea ce ne este prezentat prin intermediul unor banalități. Adică aceste surse ce au fost realizate de tipul de oameni ce nu-și permit acea evoluție personală. Dar “să te prefaci că nimic nu e impropriu este modul perfect să-i pui cu botul pe labe pe cei ignoranți.” Așa cum spune un personaj din serialul “Anne with an E”. Se spune că oamenii nu au putere asupra altor oameni. Însă ultimii ani ne-au demonstrat contrariul. Ne supunem, înjosim, dezumanizăm lăsându-ne captivi unor gânduri ce nu ne aparțin. Dar dacă am încerca să privim dincolo de aparențe? Cu toții am fost crescuți auzind că aparențele înșală, corect? Dacă am încerca să ne observăm unii pe alții? Adolescentă fiind, am remarcat câte sunt de observat și de înțeles la un om. Dacă am renunța pentru câteva clipe la ideile ce ne alimentează această susținere a disprețului? Sunt doar câteva întrebări retorice. Nu aștept răspuns la niște întrebări al căror răspuns mi-ar plăcea să fie cel pe care aș vrea eu să îl aud.
Iar astfel… ajung la adevăratul subiect al acestui articol.
Așa cum se spune în serialul Bridgerton: “Înțeleg că lucruri precum iubirea, devotamentul, dragostea și afecțiunea par banale și frivole. Dar tu înțelegi că aceste lucruri sunt ceea ce a permis ca această societate să trăiască zorii unei noi ere?”
Înțelegeți? Noi, oamenii, avem nevoie de alți oameni. Avem nevoie de iubire, devotament și afecțiune. Avem nevoie de înțelegere, ajutor și acceptare. Și doar noi suntem capabili să oferim asta. Ne avem unii pe alții. Exact așa cum suntem. Avem o singură viață. De ce ne-am petrece această singură viată pe care o avem, hrănindu-ne sufletul cu ură, egoism, răutate și mai ales… incapabilitate? Îmi asum să recunosc faptul că printre noi se regăsesc și minți incapabile. Incapabile să creadă în schimbare, în respectul acela decent pe care îl putem purta unui necunoscut, în acceptare sau chiar bunătate.
Nu este vorba despre ceea ce ne oferă lumea, ci despre ceea ce îi oferim noi. Și cred că tot ceea ce ne înconjoară s-a dezvoltat destul încât să nu ne mai limităm gândirea. În zilele de azi, este vorba despre acceptare. Nu degeaba au apărut de nicăieri mii de influenceri care ne conduc spre așa-numita “viață mai bună”, unde se promovează ideea că suntem egali. Sunt de acord cu egalitatea dintre oameni. Orice fel de oameni. Însă nu toată lumea este. Cu ce ne deosebim între noi? Culoarea pielii? Religia? Cultura? Limba maternă? Acestea sunt doar câteva dintre micile detalii care îmbracă orice om. Imaginați-vă să fi avut cu toții aceeași culoare a ochilor, același nume, același statut, același trai. Ar fi fost mai bine? Cu siguranță nu. Pentru că oamenii nu sunt niciodată mulțumiți… iar apoi ne-am întreba de ce nu există originalitate.
În schimb, ne-am putea acomoda perioadei pe care o împărțim cu toții și putem transforma ura în acceptare, iar bunătatea în iubire. Așa cum a spus Titu Maiorescu, am putea dobândi capacitatea de a deosebi “adevărul de eroare, și frumosul de urât.”
Cu toții suntem frumoși. Cu toții avem un singur suflet. Cu toții avem zilele numărate. Cu toții ne-am născut din păcat. Adică suntem la fel… cu toții.
Noi ar trebui să ne înțelegem cel mai bine unii pe ceilalți. Ar trebui să știm că fiecare dintre noi are greutăți, neajunsuri, temeri pentru ziua de mâine. Și tocmai acest lucru ar trebui să ne facă să fim mai buni… pentru că fiecare duce o luptă grea.
Pe lângă toate acestea, am observat că unul dintre principalii factori ce nu permit acceptarea sau încrederea, este frica. Ne este frică unii de alții. Probabil că ne este frică să ne deschidem sufletul, să oferim dragoste, sau chiar să ieșim în lume. Dar lucrurile se pot schimba. Noi le putem schimba. Vremurile din ziua de azi dispun de o generație ce ar putea schimba lumea. Însă avem nevoie de permisiune. Nimeni nu-și dorește să-i fie frică de cel ce-i seamănă. Am avut parte până acum de atâta haos, încât nu mai știm cum este să ai ordine. Putem depăși aceste momente… împreună. Aici intervine “Arta de a trăi împreună”.
Și pentru că personajele știu întotdeauna ce să spună, voi exemplifica această artă cu una dintre replicile mele preferate spuse de Anne Shirley Cuthbert: “Când o afecțiune tandră ne-a încolțit în suflet mult timp…ideea că putem accepta orice în schimbul ei, pare a fi o sărăcie a vieții noastre. Ne putem păzi afecțiunea și fidelitatea, precum putem păzi alte comori.”
Aceste comori suntem noi. Oamenii. Poate că pentru unii dintre noi, iubirea ce le cuprinde inima poate fi comparată cu un lac. Pentru alții, cu o baltă. Pentru alții, cu o mare sau chiar câteva picături. Însă împreună suntem un ocean întreg. “Împreună suntem mulți”. Așa a fost mereu și așa ar trebui să rămână. Dar fără strădanie, acceptare și respect… vom ajunge să fim marionetele lumii pe care noi trebuie să o conducem, nu invers. Merită să muncim pentru ceva prețios.
După cele spuse, probabil că sunt “un ghimpe neobosit în coasta celor care refuză să schimbe starea de fapt”. Însă și eu fac parte din generația ce ar putea schimba lumea, și sunt pregătită pentru acceptare, respect, bunătate, efort, emoție, oferire, dedicare, dar mai ales, iubire. Sunt pregătită să fiu “om” și să transform persoane “simple” în oameni. Pentru că așa cum am mai spus, avem nevoie unii de alții. Dar avem nevoie și de un început. Mi-ar plăcea să pot forma începutul, dar și să urmăresc continuarea, pentru că este întotdeauna corect să îți pese profund.
Anne Shirley Cuthbert, omul mic ce a schimbat lumea fictivă, a mai spus: “Mi-am amintit că lumea reală e largă, și că multe temeri și speranțe, încântări și-alte senzații, îi așteaptă pe cei ce au curaj să le înfrunte și să meargă înainte, esența vieții să caute printre-ale ei pericole. ”
Dincolo de aparențe, suntem la fel. Nu ne deosebim decât prin ceea ce se află la exterior. Însă asta… ne face unici și demni de iubire.
Ar trebui să luptăm împreună pentru “Arta de a trăi împreună”. Dacă nu o facem noi, atunci cine?
Comentează