În zidul Spitalului, un lăcaș. Pare a fi o ușă de cuptor. Argintie, căci este făcută dintr-un material lucios, izolator. Nicio inscripție care să explice ce e cu această ușă, în acest zid. E noapte. O siluetă feminină se apropie cu pași repezi, traversând strada aproape neumblată și privind agitat în stânga și-n dreapta. După siluetă și agilitatea mișcărilor pare a fi o femeie tânără. Firavă. Strânge ceva la piept. S-a oprit. Stă lângă zid,față-n față cu el. Nu mai mult de o fracțiune de secundă, cât să-și tragă sufletul. Răsuflă precipitat, necontenind să privească în stânga și-n dreapta, ca și cum cineva ar urmări-o.. Apoi își mută coletul în mâna stângă și cu cealaltă ridică două clapete laterale, fixate de o parte și de alta a lăcașului din zid. Mâna îi tremură vădit. Ușa „cuptorului” se deschide, în jos, exact așa , ca o ușă de cuptor. Înăuntru – un lăcaș imaculat, adăpostind un… culcuș de copil! E îmbrăcat într-un cearșaf curat și întreaga incintă pare a fi sterilă. Femeia își privește coletul pe care continuă să-l strângă în brațe. E atâta disperare în privirea ei, încât pare că și timpul s-a oprit în loc, pentru a-i urmări mișcările, tăcutul ritual. Suflețelul înfășurat într-o pătură moale prinde a se mișca, parcă pentru a se elibera din strânsoare, parcă anticipând ceea ce va urma. Un scâncet de copil spintecă noaptea dimprejur. Speriată, femeia duce pentru ultima oară coletul la piept, îl strânge cu putere, apoi sărută pe frunte mogâldeața de om și o depune cu grijă pe pătuțul din tainicul lăcaș din zid. Își mai privește odată lung pruncul își face semnul crucii, închide ușa, Doamne, ce-i tremură mâinile, prinde cele două clapete și, oftând nesfârșit de adânc, acționează butonul de sonerie din stânga. După care se piede bezmetic în noapte, fugind pentru a scăpa parcă de demonii Trecutului…
Trece un timp. Câteva secunde,nu mai mult. Este un timp „asumat”, impus printr-un Regulament care protejează anonimatul nefericitelor ce recurg la astfel de decizii-limită… O ușă similară se deschide de partea cealaltă a zidului. Două mâini, oficiale, dar triste, ridică pruncul de pe pătuțul improvizat. Alți pași pe caldarâm, către Camera de gardă a Spitalului de copii, unde asistenta medicală duce copilul abandonat. Este înregistrat, dus într-un pătuț de spital, unde-și va începe viața fără părinți. Sau, poate, va dobândi, la un moment dat, o pereche de părinți de împrumut. Care, poate, îl vor iubi ca și cum ar fi copilul lor.. Sau..poate nu.
…De partea cealaltă a zidului, într-o noapte de o poți tăia cu cuțitul, doi ochi înlăcrimați privesc, de după un colț de clădire, către ușa argintie, ca de cuptor..
*
….Am văzut așa ceva,în Budapesta. Aici, femeilor care doresc să renunțe la copilul nou născut însă sub protecția anonimatului, li s-a oferit această șansă : posibilitatea de a-și „depune” pruncul nedorit NU într-un coș de gunoi ( variantă care nu ne e străină…) ci în mod civilizat, într-un lăcaș special creat de unitățile spitalicești, care preiau apoi copilul, înconjurându-l de toată grija și atenția de care are nevoie un pui de om, fie el și venit pe lume..din greșeală.
Comentează