Zilele trecute, dracu’ a pus-o pe Silvia Dumitrescu să facă o postare pe Facebook, în care să-și exprime simpatia față de Călin Georgescu! S-a trezit biata fată – pe care, jur, niciodată n-am auzit-o vorbind urât despre cineva, pizmuind sau dorind răul cuiva – inundată de o mare de înjurături, jigniri și blesteme, de n-or s-o spele toate apele Sâmbetei în care a avut proasta inspirație de a nu tăcea din gură! Păi nu rămânea “Catrina” noastră, filozoafă, dacă tăcea, și, în loc să-și pună masca și să -și facă selfie-uri în fața Guvernului, își punea mai bine șorțul și făcea o tocăniță pentru bărbățelul ei? Ce i-o fi trebuit femeii să intre în mocirla politicii românești, să-și dea și ea cu părerea despre ce-o fi bine pentru țărișoara ei?!? Capu’ face, capu’ targe, Silvia dragă! Iar dacă dansul o mai fi el normal la vârsta ta, nu toate sunt la fel de normale astăzi, rockerițo inconștientă, ce cu nonșalanță ai deschis gura și pentru altceva, decât pentru a cânta!
Dar să facem un salt în timp, pe atunci pe cand Silviuța noastră țopăia precum o căprioară pe scenele României, cântând “Cred în tine” fără a făcea pe atunci aluzie la Călin Georgescu…
…Ne aflăm așadar în anul 1990. La 17 mai, candidatul de atunci la Prezidențiale, Ion Rațiu, exprima, într-un discurs memorabil, chintesența democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Nu știu dacă erau vorbele lui sau pur și simplu citase vreun alt om înțelept, știu doar că, deși avea atâta dreptate, românii s-au speriat atunci de politicianul venit din Occident și care , în loc de cravată, purta papion și…nu l-au votat.
Habar n-am cum ar fi arătat acum România, dacă Rațiu ar fi câștigat alegerile. Poate că ar fi urmat un dezastru, sau poate nu…Cert este că au trecut 35 de ani de atunci și busola noastră continuă să se învârtă haotic. Iar de definiția dată de Rațiu democrației, s-a ales praful…
Dacă în anii ‘90 erau oarecum explicabile patimile românilor în a sări unul la beregata celuilalt, în apărarea propriilor idei ( deh, de unde experiență demicratică, după decenii de dictatură?!?), agresivitatea de astăzi este inexplicabilă și periculoasă. Așezând alături înțelesul noțiunii de “democrație” și cel al proverbului latin “homo homini lupus est”, primul e pus la pământ, în favoarea celui de-al doilea, care își arată mușchii, cu un primitivism demn de omul de Neanderthal.
Țin minte cum, imediat după Revoluție , românii își scoteau ochii unii altora, în public sau în privat, pentru delictul de a avea păreri diferite. Înseși familiile li se duceau de râpă, dacă ghinionul făcea ca, din punct de vedere al afinităților politice, soțul să fie “hăis”, iar soția “cea”!
Cei ce gândeau “altfel” erau marginalizați, în colectivele în care șefii aveau o anume direcție. Era o prigoană a celor cu idei contrare curentului, iar cei mulți ( nu neapărat și “buni”, în gândirea lor) îi puneau la zid pe cei puțini, cu o agresivitate ieșită din comun, anulându-le toate meritele profesionale sau umane și transformandu-i în dușmani ai poporului. Era suficient să gândești “contra curentului”, că deveneai brusc idiot, cretin, nostalgic, legionar,dobitoc, scelerat, comunist, agentură străină, în orice caz “persona non grata”.
Slavă Domnului, lucrurile s-au mai calmat o vreme ( sau, în fine, așa ni s-a părut nouă); românii au început să circule pe-afară, au văzut cu ochii lor ce înseamnă exercițiul democratic, au renunțat să-și mai scoată ochii unii altora, decât poate în perioadele electorale, când “cei care nu erau cu noi”, se poziționau brusc “împotriva noastră”. Dar cumva, așa șontâc-șontâc, democrația românească s-a așezat comod pe mămăliga, românească și ea, cea atât de tolerantă și care nu explodează decât foarte-foarte greu. Inventând glume de genul “important nu e cu cine votezi, ci cine numără voturile”, românii s-au resemnat la gândul că , până la urmă, important este că au loc de muncă, iar dacă nu, pot s-o tundă afară, că pot să-și ia, chiar și în rate, o mașină, că pot să-și cumpere țoale la reduceri, că pot să-și facă fiecare câte o chinuită vacanță la turci sau greci, că au Netflix, Glovo și Easybox și că…la ce bun să mai vocifereze, că oricum Statul Paralel face ce-i place cu viețile lor..
Dar iată că istoria se repetă.
După 35 de ani, România este din nou împărțită în două. “Hăis” și “Cea” reintră în actualitate, provocând dezastre în familii, în colectivele de muncă, între prietenii de-o viață. De-o parte și de alta a “fileului Georgescu” luptă în teren două echipe provenind din aceeași țară, urându-se însă de moarte. Arbitrii sunt din afară, naiba știe cu cine țin ei de fapt, în mod cert nu cu “jucătorii”. E un “campionat” pe viață și pe moarte, chiar dacă numitorul său comun declarat este, chipurile, “binele românilor”. Doar că fiecare vede binele altfel. Dar să zicem că și asta face parte din exercițiul democratic : suntem diferiți, e absolut firesc să gândim diferit. Și să ne placă alți oameni.
…De aici însă și până la linșajul reciproc în numele unor idei, este cale lungă. Violența cu care unii sar la beregata altora, pentru simplul motiv că aceștia împărtășesc păreri diferite, antrenează energii mult mai potrivite pentru cauze mai bune. Efectul? În afară de “divide et impera”, niciunul : Nici unii, nici ceilalți nu-și vor schimba nicidecum opiniile. Se vor urî de moarte și se vor pândi pe la colțuri, pentru a-și da în cap. De aceea, de cele mai multe ori, cei civilizați și neagresivi vor alege să facă un pas în spate, neavând forța de a se băga în astfel de conflagrații primitive.
Adevărul va ieși la iveală la urne, când odată trase draperiile albastre ale cabinelor de vot, fiecare va prinde curaj și puteri nebănuite și în sfârșit, credința fiecăruia va putea să intre, tacit și nestingherit, în urna de vot. Și votul românilor, rostit prin ștampilă, acolo, în locul unde nu îi vede nimeni și sunt doar ei cu ei înșiși, va decide soarta țării. Bună, rea, indiferent cum le va fi decizia, va fi a lor și nimeni din lume nu le va mai putea nesocoti voința.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SEPTOCALMIN FORTE
Comentează