Foto : Marian Grigore
E prima noastră zi la Lisabona. Azi m-am trezit la 5 dimineata, căci funcționez încă după fusul orar de București, unde ceasurile arată deja ora 7. Afară ploaia șiroiește bine-mersi, temperatura însă e una ok : 10 grade, cu perspective de 14, la amiază. Ooops! – Mi-am zis, compătimind umbrela pe care o vârâsem într-o doară, în troller. Va avea, se pare, de lucru…
Mă înfășor în plapumă și “răsfoiesc” Google-ul, pentru a-mi reîmprospăta detaliile primelor obiective de pe ordinea de zi. Astăzi va fi una dinamică, pentru că vom avea un însoțitor …sportiv. Pe Daniel Surducan – țineți-vă bine! CAMPIONUL PORTUGALIEI LA KICKBOXING! – l-am cunoscut online, cu câțiva ani în urmă, mai precis în pandemie, când, acasă stând, am fost implicată într-un proiect de televiziune inedit : “De acasă , impreună” – o emisiune făcută online, de acasă și transmisă la TVR. Livram diverse subiecte realizate “home made”, cu diverși invitați de la distanță. Atunci l-am descoperit și prezentat națiunii române pe Daniel. Un sătmărean de douăzecisiceva de ani, ai carui părinți s-au stabilit in Portugalia, și care , ce să vezi? i-a dat gata pe portughezi, ajungand campionul lor național la acest sport de contact. I-am luat atunci un interviu și…am rămas prieteni.
Și, iată, proiectul nostru actual m-a adus iarăși în contact cu Daniel. Între timp se însurase cu Ingrid, o frumoasă braziliancă, părinții i se întorseseră în România, el însă rămăsese să-și construiască în continuare viața aici, în Portugalia. Duminică fiind, Daniel s-a oferit să ne însoțească în drumurile noastre. Prin urmare, am fixat destinații mai greu de atins “per pedes”. ,așina amicului meu s-a dovedit a fi salvatoare! Primele destinații – Sintra și Cabo da Roca.
După micul dejun absolut obișnuit, asemănător celui “de acasă” ( mezeluri, brânzeturi, ouă, cereale și fructe, cărora li se atașa zilnic câte un platou generos de “pasteis de nata”), ne întâlnim cu Daniel. Ne îmbarcăm în mașina lui și…pe-aci ți-e drumul!
…Autostrada spintecă peisajul, împărțind în două dealurile acoperite de verdeață și stropite cu sătucuri răzlețe. Uite, în zare, Sintra! – ne spune deodată Daniel și începem să ne mijim ochii, încercând să descoperim frumoasele castele pe care le văzusem pe internet…Singurul lucru însă care ne sare în ochi, sunt… mașinile poliției, răspândite la fiecare ieșire din autostradă, interzicând practic intrarea în oraș. Ce se întămplă, oare?!? In scurt timp, un dialog cu un astfel de echipaj, ne lămurește : e duminică și în Sintra se organizeaza un mare cros al localnicilor, care vor avea de alergat de-aici și până la Cabo da Roca. Adică până la al doilea obiectiv al nostru?!? Cum vom ajunge însă acolo, dacă totul e blocat?!? Planurile se schimbă din mers. Renunțăm, înghițind în sec, la Sintra și ne grăbim spre Cabo da Roca, spre a ajunge acolo înainte de finaliștii crosului. Daniel demarează în trombă, în timp ce noi tragem cu coada ochiului către cerul ce coboară din ce în ce mai jos spre pământ, colorând în cenușiu tot împrejurul. ..
Un indicator ne arată că mai avem 3 km pană la cel mai vestic punct al Europei. Dar și mașinile poliției, plasate din loc în loc pe tot traseul parcurs de noi, ne arată ceva! că…gata! Trebuie să ne oprim! Drumul este închis, o mulțime de alte mașini sunt deja parcate pe marginea șoselei.
Ce facem? O luăm pe jos?!?.. 3 km nu-s nici mulți, dar nici puțini…Privesc cerul, deloc prietenos, îi privesc pe băieți, ceva mai prietenoși, dar îmbufnați. Ca șef de delegație, decid : ne extragem din mașină cele necesare – umbrelele, aparatura foto, gecile de ploaie – și o pornim la drum.
Cel mai relaxat dintre noi este sportivul. Daniel are “compasul” mare, un pas de-al lui înghite doi de-ai mei. Începem traseul, înaintând voinicește pe un drum de țară ce se strecoară prin natura superbă, careia clima blandă a iernilor portugheze îi îngăduie să rămână verde chiar și acum. Până aici, toate bune! Pe măsură însă ce ne apropiem de Ocean, vântul se intensifică, pentru mine va fi un real supliciu pe durata întregii călătorii, lucru care se va vedea în 90 la sută dintre fotografiile făcute, în care îmi țin șapca impermeabilă cu ambele mâini, pentru a o opri să devină aeroplan. In schimb, locurile sunt superbe, iar locuințele – și mai și! Îmi exasperez tovarăsii de drum, oprindu-i la tot pasul, pentru a-mi face poze! 🫣
…În aproximativ o oră ajungem gâfâind la Cabo da Roca…
CABO DA ROCA – CEL MAI VESTIC PUNCT AL EUROPEI
…Pe vremuri era locul despre care se zicea că ar fi sfârșitul lumii. Intre timp lumea s-a dovedit a fi mult mai mare, însă însăși ideea că te afli la capătul dinspre Apus al Europei îți dă un sentiment aparte. Undeva acolo, în depărtările albastre/cenușii, peste ocean, se află America….Ajungem deasupra unei stânci abrupte, de 140 metri, consemnând punctul “terminus” al Europei , dar, din păcate…și începutul ploii. Suntem așadar în locul “unde se termină pământul și unde începe marea”, cum spunea poetul Camões în secolul al XVI-lea și așa cum este înscris și pe placa impunătoare lângă care organizăm o chinuită ședință foto. Marian e cel mai disperat : să nu-i intre apă în aparat. Fiecare cu ale lui. La mine problema e umbrela, devenită inutilă : la prima rafală de vânt a fost dată peste cap și, în consecință, exilată în rucsac. Fac ochii roată, dar și un video scurt, pe care-l și încarc pe Facebook. Culmea! Am semnal! Stânci, un hău abrupt deschis spre ocean, valuri încărcate de spumă lovindu-se cu agresivitate de țărm. Vânt, vânt și iarăși vânt…Încerc să țin telefonul astfel încât, în timp ce înregistrez, în spatele meu să se vadă toată splendoarea acestui loc sălbatic. Ulterior, când îmi voi asculta video-ul la hotel, încărcat deja pe FB, voi constata că de fapt… nu se aude nimic din ceea ce spun : vântul suflă atât de tare, încât îmi acoperă toate datele interesante pe care m-am căznit să le ofer urmăritorilor mei. Care, drăguții de ei, mi-au dat like-uri peste like-uri, deși nu au înțeles nimic din video-ul meu chinuit. Constat că lumea e încântată să călătorească, chiar și virtual!
“-Hai odată!” – îmi strigă Marian. Îl rog să-mi mai facă o poză și cu farul cel roșu și alb în fundal, despre care citisem chiar în zori. Construit în 1772, este unul dintre cele mai vechi faruri aflate de-a lungul coastei portugheze. Se află la 165 de metri deasupra nivelului mării, iar lumina sa poate fi zărită până la 48 de kilometri distanță.
….Între timp încep să apară primii finaliști ai crosului. Sunt ciuciulete și găfâie ca niște ogari de vânătoare, fugărind prada. Vreo doi cameramani portughezi încearcă să le ia scurte declarații, zădărnicite și ele de vântul agresiv. În fața unor corturi uriașe pline cu reclame, organizatorii, în salopete branduite din creștet până-n tălpi, îi preiau și introduc în interior, unde probabil sunt resuscitați.
…Refacem traseul în sens invers, cu sentimentul datoriei împlinite. Deși plouă deja cu găleata și vântul ne biciuie obrajii, drumul pare mai interesant , căci ne intersectăm la tot pasul cu alergătorii ce-și fac apariția, în pâlcuri, de după curbele șoselei. Sunt de toate vârstele și …de toate culorile aș putea spune, avand în vedere că Portugalia este casă bună și pentru cei veniți din Brazilia, dar și din fostele colonii africane. De altfel, nu m-a mirat să constat că primii sosiți la “Finish” erau sportivi de culoare, proveniți cu siguranță din țările africane – pepiniera celor mai rapizi alergători ai planetei…
Ploaia torențială ne însoțește până la mașină ( Lisa Panait, iartă-mă că ți-am chinuit creația prin astfel de intemperii!) Răsuflăm ușurați și o pornim la drum. Pe geam aproape că nu se vede nimic, în afara ștergătoarelor de parbriz care mătură geamul de la stanga la dreapta, cu efect de hipnoză asupra noastră…
Comentează