….Eu cred că Ioan Slavici a rostit aceste cuvinte premonitoriu, intuind că, peste câteva decenii, voi veni pe lume eu și voi deveni materializarea acestui complicat gând al său.
Voi începe cu cea de-a doua secvență a respectivei cugetări, cea care conectează plânsul personal la plânsul celor din jur ; noi am numit-o, savant, “empatie”. De piatră să fii, și nu poți să nu verși o lacrimă, când vezi cum cel de lângă tine își scuipă sufletul de durere, deznădejde, disperare. Cei ce rămân insensibili la suferința aproapelui, poluează nemernic categoria de “oameni”, încurcându-ne temeinic în drumul nostru către Tărâmul Binelui, al Frumosului și al Iubirii de seamăn.
Întorcându-ne la debutul îndemnului rostit cândva de marele nostru scriitor, acesta ne cere , aparent, imposibilul : cum să râzi, atunci când sufletul sau chiar ochii îți plâng? Cum să arunci cu veselie taman către cei ce ți-au tulburat tihna cu răutatea lor sau către cei ce-și freacă, pe furiș, palmele, atunci când destinul ți-a tras preșul de sub picioare? Cum să joci teatru, mimând veselia, cand ție îți vine să-ți urli, spre Univers, supărarea, eșecul, neșansa?…Înțelepciunea populară vine și-l prinde de braț pe Ioan Slavici, adăugând binecunoscuta sintagmă “haz de necaz”. Aceasta ne este, parcă, mai familiară. Ea ne-a salvat, în atâtea și-atâtea rânduri, ca indivizi, dar și ca nație. Să nu uităm că, din povestea pasională a celor două elemente – hazul și necazul – ( chiar dacă ambele au genul masculin), s-a născut Bulă. Pe lungimile lor de undă a funcționat și celebrul Radio-Erevan.
Personal, practic copios zâmbetul, în care-mi împachetez, de multe ori tristețile și supărările. Odată pentru că nu admit să-i fac pe cei din jur părtași la neimplinirile mele : le au, slavă Domnului, pe ale lor, iar zâmbetul meu le-ar putea deveni o cârjă în a reuși să-și depășească propriile impasuri. Apoi, pentru că – deși în luptele dintre optimistul și pesimistul cazați înlăuntrul meu, cel de-al doilea își trântește deseori la pământ colocatarul – încerc să-mi impun o gândire pozitivă, care mă ajută să văd lumea în culori ceva mai roz, care să se asorteze cu “mâine”-le pe care mi-l doresc.
În ultimul rând, îi voi cere voie lui Slavici să-l “trădez” cu Caragiale, încheind analiza cu o concluzie a acestuia a reușit : “nimic nu lovește în ticăloși mai tare ca râsul”. Iar dacă este așa, de ce să nu le ofer netrebnicilor care îmi vânează lacrimile, o sanătoasă porție de râs, la schimb. Un barter, din care ei să deducă locul în care m-a durut răutatea lor gratuită! 😉
Rubrică oferotă de FARMACIILE CATENA : Catalogul lunii
Comentează