N-aș mai vrea să fiu mamă, în zilele noastre…

Am doi copii, născuți, culmea, în două… orânduiri diferite! 

Așa a fost să fie : eu însămi fac parte din generația atât de specială, căreia i-a fost dat să traverseze, în viață, și orânduirea socialistă, și pe cea capitalistă. Și, probabil, dacă anii îmi vor mai îngădui, voi ajunge să respir și în Epoca de piatră, spre care cu succes se îndreaptă omenirea. 

Una peste alta însă, lăsând gluma la o parte, amintirile mele sunt mult mai bogate decât ale tuturor celor ce s-au născut din ‘90 încoace. Iar unele dintre ele se referă,  așa cum începusem, la copiii mei, pe care mi i-am împărțit, și pe ei,  între cele două orânduiri.

       Marinuș s-a născut pe ultima sută de metri ai celei vechi. În socialism, adică. Îi corectez pe toti cei care îi dau înainte cu denumirea de “comunism”. Nu era vorba de niciun comunism pe atunci, nici în documentele oficiale, nici în realitate. Comunismul era doar o himeră, născută în mintea unor oameni duși cu pluta, rupți de realitate și mânați de cu totul alte interese decât cele declarate și  care prostiseră mulțimile fluturându-le prin față ceva irealizabil. 

Marinuș a trăit oleacă în socialism. Și cumva “ în două etape” : primele nouă luni ( de fapt, vreo 8 și ceva) a “respirat” socialismul prin cordonul ombilical. A primit, prin el, o hrană sănătoasă cu greu procurată pe mama sa ( îmi amintesc că era să fac un avort, după o coadă de două ore și ceva, la brânză telemea) , a primit și vitamine – cele care se găseau în farmacii –  și a ascultat probabil ( căci se spune că fătul aude sunetele venite din afară) atât discursurile lui Ceaușescu de la televizor, cât și emisia bruiată a Europei libere, dar și bancurile anti-regim, pe care le vânturam, în șoaptă, noi, cei mari. Marinuș a venit pe lume la Maternitatea Elias, de care aparțineam cu locul de muncă ( eram cercetător științific pe atunci). Deși medicul care îmi urmarise regulat sarcina nu era în spital în acea zi “Z”, ( și – clasic! –  nici n-a putut fi găsit la telefon, că era miez de noapte!), am născut normal, natural și fără probleme cu medicul care era de gardă. Nu-l cunoșteam, nu i-am dat niciun ciubuc, s-a ocupat de mine ca de orice altă gravidă, am născut un copil sănătos și am fost ținuta 5 zile în spital. Gratis, firește, că pe atunci nu existau  decât spitale de stat. 

  Marinuș  a crescut ca orice copil al acelor vremuri : cu scutece din bumbac ( pe care mi le cususe mama, în vreo o sută de exemplare ce atârnau, alternativ, la uscat precum pânzele unei corăbii, in micuța noastră bucătărie), cu băițe zilnice cu apă încălzită la aragaz și reșoul băgat în priză, cu supă din legume pasate “home-made” și cu lapte praf dobândit pe prețioase rețete, date de medicul pediatru care venea periodic acasă, după un grafic precis, ca să viziteze bebelusii. Căruciorul în care o plimbam  pe Marinuș prin cartierul Aviației era unul roz, urât și șubred, moștenit de la o prietenă care-și crescuse în el amândoi copiii – o fată și un băiat. Cand am scăpat de el, a fost ca și cum aș fi alungat un vis urât. Numai urcatul celor 4 etaje cu el în spate mă scotea din minți! Marinuș a crescut în hăinuțe de bumbac, producție indigenă, dar și în cateva bluzițe chinezești. Multe din ele erau moștenite de la prietene ale căror copii crescuseră, la fel cum și hainuțele Marinei au sfârșit în șifonierele bebelușilor unor alte prietene. Fetița mea nu a avut prea mult parte de mine, pentru că pe atunci concediile de maternitate nu durau decât câteva luni. Bunicii au fost soluția și salvarea. Dar a venit Revolutia și , după o perioadă de haos amestecat cu speranțe, cam totul a început să se schimbe în România.

    Victoraș s-a născut după 7 ani de “capitalism”. Cum s-ar zice, “s-a născut în libertate”. Avea doi părinți celebri ( nu neapărat și “cu bani” ) așa că pentru el totul a fost mult mai simplu, pe bază de uși deschise cu numele. Nu și pentru colegii săi de generație, căci vremurile ”pline de speranțe” care veniseră peste noi nu au adus prea multă ușurare în viețile oamenilor sărmani.  Pentru multă lume, totul a devenit deodată mult mai complicat. Nu erau toți pregătiți să facă față economiei de piață : pe unii aceasta i-a îmbogătit, pe alții i-a adus la sapă de lemn. 

Victoraș așadar a prins aceste vremuri. Dar a fost oarecum privilegiat. Și-a făcut nevoile în pamperși ( pe care, țin minte, dădeam o avere!) , avea hainuțe cu etichete străine, carucioarele vremii începuseră sa aibă alura unor vehicole spațiale și intraseră în viața celor mici la pachet cu variante pentru toate anotimpurile, cu premergătoare, scaune pentru mașina, șezlonguri de priponit copiii la domiciliu, scaune înalte, în care micuții stăteau la masă alături de cei mari. Laptele praf a dobândit nume straine și se lăfăia în galantare sub etichete cu prețuri picante, alături de tot soiul de borcănele cu piureuri făcute de multinaționale celebre pe glob. Au început vitaminele straine, au apărut pe piață cărțile destinate mamelor, manualele de parenting, femeile au început să nască sub apă și…ceea ce e mai important, au început să aibă voie să …NU nască! S-au legalizat avorturile, anticoncepționalele au invadat farmaciile, devenind ușurarea supremă a mult-încercatelor femei ceaușiste. În mod corespunzator, natalitatea a luat-o la vale. La vale au început s-o ia, legal de data asta, și românii, rostogolindu-se peste granițele țării, în căutarea unui loc mai bun sub soarele altora. Copiii
proaspăt născuți după ‘89 au început să fie crescuți “pentru export”…

Dar chiar și așa, îmi plimbam Victorașul prin parcuri, seara, fără să-mi fie teamă că cineva îmi va da în cap și-mi va fura copilul, ma bucuram de mai multa omenie a celor din jur, iar drogurile și celealte grozăvii ale vremurilor de azi nu erau decât un vis urât, despre care eram cu toții siguri că “nouă nu ni se va întâmpla niciodată”…

     Astăzi copiii mei sunt mari. Și sunt zburați prin lume, căci vremurile nu mi-au îngăduit să-i am aproape, deși m-am chinuit să-i cresc cât am putut eu de frumos și de bine, pentru țara lor.  Asta e, se vor bucura alții de calitățile lor. Privind în jur, nu pot decât să mă bucur că nu mă mai paște vreo sarcină în România de azi, că nu mai trebuie să-mi cresc copiii într-însa, că nu mai am de parcurs dificila etapa a pubertății lor, în aceste vremuri. Da, știu, toate acestea sunt sinonime  si cu “îmbătrânirea mea”, deci rost de bucurie nu ar trebui să fie.

     Și totuși este. O bucurie amară. Căci mă îngozește ceea ce aflu în fiecare zi și îi compătimesc pe parinții de azi, cu copiii lor cu tot, mai ales pe aceia care nici măcar nu știu că în țara asta au existat și alte vremuri. Ceva mai normale. Ca să aibă pentru ce lupta.

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SUPER-CAMPANIA VERII