Bombănelile Marinei Editoriale

Despre umbre și prieteni

 

“Nu am nevoie de un prieten care se schimbă când mă schimb și eu, care dă din cap când dau și eu. Umbra mea face asta foarte bine.” Cu acest citat al lui Plutarh îmi voi începe astăzi editorialul. Care va fi despre prietenie – un subiect aparent atât de plicticos,  atât de dezbătut, răzbătut și răsucit pe toate părțile, dintotdeauna, de toată lumea. Motivul? Pentru că el desemnează una dintre cele mai importante legături care se pot stabili între doi oameni. 

   Personal, nu am foarte mulți prieteni, dar o mulțime de inși cu care mă înțeleg minunat : mă simt extraordinar în compania lor, dau jos lacătul de la limbă, râd din tot sufletul ( în fine, asta n-ar fi o problemă nici în cazul dușmanilor, căci nimic nu lovește în ticăloși mai rău ca râsul, spunea Caragiale). Împart cu ei călătoriile prin lume, muncesc cot la cot în proiecte îndrăznețe, le știu bucuriile, le împărtășesc necazurile, încercând să-i ajut. Păi și…nu este asta, oare, prietenia însăși? Nicidecum! Pentru asta s-a inventat termenul de “amiciție”. Prietenia înseamnă oleacă mai mult. Înseamnă să-mi pot deschide în fața cuiva sufletul, până la capătul capătului său, să nu-mi fie teamă că simțirile mele cele mai adânci ar putea deveni mai apoi subiect de bârfă la o cafea, cu alții străini mie. Înseamnă că atunci când o problemă îmi sfredelește sufletul, să am sentimentul că nu o voi putea rezolva niciodată fără să aflu mai întâi părerea prietenului. Și să nu mă supăr pe el, atunci când judecata sa nu o întâlnește pe a mea, ci o pornesc pe drumuri atât de diferite. Prietenul este cel care mă simte din voce atunci când nu sunt eu și când mi-e sufletul înorat. El nu are nevoie de cuvintele mele, de gesturile mele exprese, de declarațiile de fațadă. Este cel care nu se insinuează înlăuntrul meu, decât dacă simte că o doresc și nu-mi încalcă teritoriul emoțiilor decât dacă îi transmit, codificat, prin “Morse”-le nostru comun, că am nevoie de ajutorul lui. Pe care nu pregetă nicio clipă să mi-l dea. 

      Prietenii mei încap pe degetele de la o mână, ba chiar îmi mai rămâne arătătorul liber, pentru a-l admonesta pe acela dintre ei, care m-a dezamăgit. Iar dezamăgirile venite dinspre prieteni dor mai tare decât toate rănile pământului adunate într-un singur trup. Poate rămâne un prieten lângă sufletul tău, după o astfel de ruptură? Teoretic, da. Însă el, sufletul tău, are o mare meteahnă : iartă, dar nu uită. Și mereu între voi îsi va vârâ codița amintirea acelei dezamăgiri. Ea va încurca mereu, de aici înainte, planurile prieteniei voastre, îmbrăcând, când ți-e lumea mai dragă, veșmântul neîncrederii…

    Dar nu despre prietenii care dezamăgesc scriu astăzi. Ci despre prietenii – balsam de suflet, cei pe care nicio tentație măruntă a lumii nu-i va împinge să ne trădeze. Cei pe care nici măcar afurisenia noastră episodică, născută din propriile frustrări, nu-i va îndepărta de noi. Despre prietenii care ne înțeleg necondiționat și ne ajută si pe noi să ne înțelegem, să ne înmuiem contururile, să ne limpezim gândurile, să ne curățăm sufletul, să ne definim pașii viitori. 

    Da, întru totul de acord cu voi : niciodată nu e bine să ne deschidem de tot sufletul în fața unui prieten. Insula noastră secretă e musai să rămână nepopulată de nimeni, doar noi avem voie să ne retragem în ea, noi și gândurile noastre cele mai intime, la care toți ceilalți au embargou. Însă prietenul adevărat nici nu are nevoie să ne violeze teritoriile ascunse. Pentru că el știe bine că, atunci când va fi cazul sau DACĂ va fi cazul, noi înșine îl vom lua de mână și-l vom purta în lumea noastră interioară. Iar noi o vom face, negreșit, mai cu seamă atunci când vom simți că ne scufundăm și că singurul colac de salvare se află în mâinile prietenului nostru.  

Notă: Am ilustrat prezentul editorial cu o fotografie tare dragă mie. Pentru că încape în ea o prietenie de peste trei decenii, cu un om ales, unul dintre foarte puținii care au avut acces la insula mea secretă. Și mai ales nu este câtuși de puțin asemenei celor la care se referea filozoful Plutarh, în debutul acestui editorial. Mulțumesc, Luminița, pentru prietenia ta!

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : EMETIX