Cât de proastă trebuie să fii, să stai lângă cineva pentru care nu simți nimic? Cădem deseori în acest năvod (folosesc persoana întâi din solidaritate feminină, nu vă grăbiți să faceți speculații!) și când reușim să evadăm, ne trezim sleite de puteri, dezamăgite, scârbite, cu visele amputate și venele ( uneori) tăiate. Mai cu seamă atunci când, prizoniere fiind in pușcăria unui astfel de bărbat, ne îndrăgostim cu adevărat. De altcineva. De cine trebuie, sau nu. Verdictul „femeia îndrăgostită devine o gâsculiță”, foarte convenabil într-o astfel de situație, este de fapt o mare răutate zoologică. Nu. O femeie îndrăgostită nu e un munte de prostie ( îmi cer scuze față de zburătoarele care au salvat Capitoliul!), ci unul de curaj. A te înhăma la o iubire nu-i de ici de colo; a fi gata să lupți pentru iubirea ta, este deja o întreprindere la care nu oricine se angajează.
De multe ori, alegem iubirile comode, iubirile care ni se oferă, iubirile pentru care nu trebuie să ne strofocăm din cale-afară, care vin de la sine, uneori de unde nu te-aștepți. Simțindu-ne iubite – și ce bine e să te simți iubită, nu-i așa? – suntem de multe ori gata să închidem ochii la „neiubirea” cu care-i răspundem celuilalt. Până la urmă nu noi, ci un mare înțelept declara: ” Dans l’amour il y a toujours l’un qui aime et l’autre qui se laisse aime” (în dragoste, întotdeauna există unul care iubește și celălalt, care se lasă iubit). Dacă cel care te iubește o va face, frumos și necondiționat, pentru tot restul vieții, e posibil ca povestea să dureze. Până la urmă, o femeie își dorește dragoste, devotament, stabilitate, siguranță. Pentru asta suntem gata chiar și să acceptam compromisuri.
Dar la complicații nu ne gândim? Dacă, la un moment dăm de cineva de care chiar ne îndrăgostim? dacă dăm de gustul iubirii adevărate și nu ni se mai pare convenabilă situația de acasă? Și deodată cel de lângă noi, cel care ne iubește – cum spuneam, frumos și necondiționat – devine, iată, o piedică în calea fericirii noastre. Și brusc ecuația de acasă devine o povară, armonia conjugală – un blestem. Cel care te iubește – frumos și necondiționat, cum spuneam – și pe care-l tolerai dintr-o condamnabilă comoditate, este pus deodată la zidul dizgrației afective. Din partenerul de cursă lungă devine o piatră de moară legată de piciorul tău, din omul bun la toate, pe care puteai conta oricând și oricum, devine o piedică în calea fericirii tale. Verigheta de pe deget o simți acum ca pe o za din lanțul cu care ești legată de mâini și de picioare și care îți sugrumă libertatea de care ai acum atâta nevoie… Ce vină are însă el, pentru faptul că tu ți-ai găsit „adevărata iubire”? Ce vină ai chiar și tu, pentru că ți-ai găsit „adevărata iubire”? Din doi oameni nevinovați rezultă, iată, o mare nefericire. Tu încă n-o percepi : vârtejurile fluturilor din stomac sunt încă năucitoare, îți iau mințile și nu-ți mai așează în loc decât dorința de a șterge cu buretele viața ta de până acum, și de a o începe pe cea nouă, care crezi tu că te „îmbracă” mult mai bine. Și niciodată nu vei ști de la bun început, dacă povestea în care te bagi va avea un final fericit sau va eșua într-un banc de regrete… Dacă vei locui într-un apartament situat în al nouălea cer, sau vei ajunge să mărșăluiești tot restul vieții, privind cu durere înapoi, către ceea ce ai avut cândva… Dar iubești, nu-i așa? Şi dragostea , zice-se, merită toate sacrificiile din lume… Și-apoi nu-i păcat ca, peste ani, îmbătrânind lângă un bărbat minunat, dar pe care nu l-ai iubit niciodată, să te zvârcolești între regrete, amintindu-ți cum Destinul ți-a întins o mână, pe care tu ai tratat-o ca pe o capcană?
Comentează