Bombănelile Marinei Editoriale

Plângeți! Umărul meu vă stă la dispoziție! 

        

      Sunt un umăr bun de plâns pe el, se pare. Mi-am căptușit umerii de la haine cu batiste, ca să le fie confortabil celor care aleg acest loc de pe pământ – umărul meu – să-și verse necazurile materializate in plâns. Apă la umeri e mai bine decât apă la șoareci.  Supărări, angoase, nefericiri, disperări, cumpene – toate au loc pe umărul meu încăpător. Mi-l îmbibă cu lacrimi, il usuc seara acasă și a doua zi o iau de la început. Alte fețe, alte lacrimi. Eu mie nu pot să-mi plâng pe umăr. E al naibii de incomod. Am încercat odată și am făcut torticolis, atât de tare m-am sucit ca să-mi nimerească lacrimile umărul. De atunci mă aflu într-o perpetuă căutare a unui umăr străin, pe care să-mi plâng și eu nefericirile. N-am găsit încă. Le țin în mine și aștept să explodeze. Până atunci continui să zambesc și să par neatinsă de relele lumii. Interpretez perfect acest rol și am reușit să-i păcălesc pe mulți ; lumea mă crede o fericită incurabilă. Cred că ar fi ieșit din mine o mare actriță, dacă n-aș fi optat pentru o facultate mult mai prozaică, pe care de altfel am și trădat-o mai apoi. 

   Dar să mă întorc la umărul meu, bun de plâns pe el. Cine sunt cei care plâng? Mai toți. Și, zău, nici nu știu cum se ajunge aici. Dialogurile încep de fiecare dată firesc, banal. “-Ce mai faceți, doamna Marina?”, “- Bine, dar dvs?” Ei și atât îmi trebuie, să rostesc această neinspirată întrebare. Ea declanșează brusc robinetul de dezastre. Încep să curgă șuvoi spre mine destăinuiri pe care  mă întreb și eu ce-am făcut să le merit. Mi se povestesc drame personale, iubiri frânte, angoase, obsesii ipohondrice, amintiri din copilărie ce au marcat vieți, mi se creionează  portretele unor netrebnici ( soți, șefi sau rubedenii), mi se încredințează  secrete adânci, pe care degeaba le refuz vehement. Mă trezesc din senin  depozitara unor taine ale unor inși cu care n-am schimbat niciodată altceva, decât poate niște impresii despre vreme sau prețuri. 

Unde și cand  mi se întâmplă toate astea? Pretutindeni și oricând : prin magazine, prin anticamerele unor funcționari publici, pe la ușile unor cabinete medicale, prin culisele emisiunii, pe holurile televiziunii sau cel al blocului părinților mei. Lumea mă vede, mă recunoaște, intră în vorbă și…nu mai iese. Din politețea transmisă mie genetic de ai mei, îi ascult pe toți cu empatie ( de cele mai multe ori sinceră) și îmi apropiu involuntar umărul de lacrimile lor, ajutându-i să le descarce, să se ușureze, să-și golească sufletul de durere, fericiți că, în sfârșit, au găsit pe cineva să-i asculte. Lumea de asta suferă acum : de neascultare. Iar eu…ascult! Încă din copilărie mama îmi spunea : “ai două urechi și o singură gură, pentru a asculta de două ori și a vorbi numai o dată”. N-o ascult întotdeauna, mă trezesc mai mult vorbind. Dar când văd o lacrimă în ochiul celuilalt, amuțesc. Mă trezesc că-l ascult, realizând cu uimire cât de multă fericire produc, nefăcând de fapt nimic. Cei ce-mi plâng pe umăr sfârșesc mai mereu cu un zâmbet “de ușurare”mși recunoștință, neuitând să-mi mulțumească în final pentru compasiunea descoperită în privirea mea, pentru bătaia înurajatoare a palmei mele pe spatele lor, pentru eventualul sfat, pe care îl mai risc câteodată, cu prudență. 

    Apoi îmi iau umărul îmbibat cu lacrimi străine și-mi continui drumul personal, deloc altfel decât al tuturor celorlalți, doar că, după cum spuneam, eu încă n-am găsit umărul care să-mi merite lacrimile… 

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BIO CLIN ȘI BIO FORCE

Publicitate