Nu știu de ce, dar ori de de câte ori rostesc sintagma “pe vremea mea”, mă simt dinozaur! E o autoevaluare, nemiloasă. Parcă și simt cum mi se acoperă pielea de solzi și îmi crește o coadă imensă si înfricoșătoare. Dau fuga iute la oglindă și mă liniștesc : încă e prietenoasă și nu se strâmbă la mine, figura ce mă privește, cu insistența, in fiecare dimineață, dinspre luciul oglinzii și pe care mă căznesc s-o colorez cat mai vesel, alegând atentă, cosmeticalele potrivite !
Un lucru e sigur, însă: “pe vremea mea” nu e un simplu tic verbal, ci o înclinație firească a fiecăruia din noi, de a compara vremurile de odinioară, cu cele de acum. Diferențele constatate sunt din ce în ce mai spectaculoase și, deși regretele ce împachetează trecerea timpului sunt mai mari decât satisfacția de a fi spectatorii Schimbării, nu pot să nu mărturisesc că, în marea majoritate a situațiilor, lucrurile stau acum mult mai bine decât odinioară…
Comparațiile cele mai frecvente spre care mă avânt, sunt generate de perspectiva mea de “mamă”. PE VREMEA MEA, bunăoară, fetițele vroiau să se facă doctorițe, iar băieții – aviatori sau cosmonauți. În zilele noastre, explorarea spațiului cosmic nu mai e un challenge (cel puțin la noi) și nici perspectiva de a purta un halat alb, intr-un spital prăbusit, nu mai e motivantă. Așa că fetițele au “migrat” spre zona de fashion, iar băiețeii – spre cea a calculatoarelor sau a afacerilor care te fac bogat.
PE VREMEA MEA, părinții erau fericiți să mă vadă citind. Cărțile erau cea mai frumoasă descoperire de sub pomul de Crăciun, iar romanele bune, chiar dacă erau vândute “la pachet” cu odele dedicate de catre poetii vremii lui Ceaușescu, reprezentau evadările cele mai fericite ale majoritătii familiilor de la oras. Astăzi librăriile gem de cărți ( pe atunci se găsea doar…gem de prune sau caise! ) însă prețurile lor sunt astronomice ( mai ales cele pentru copii) și, deși lumea încă mai cumpără cărți, ele nu mai reprezintă demult “cel mai frumos cadou”, pe care îl poți face unui copil, cu o ocazie anume.
PE VREMEA MEA, dacă vroiai să-ți vezi copilul, liniștit, în camera de alături ( care rar de tot era doar camera lui, și mai totdeauna – cea a părinților, în care te înghesuiai, eventual laolaltă și cu fratele mai mare sau mai mic), îi “închideai gura” cu un morman de soldăței de plumb sau cu o stivă de cuburi din lemn. Astăzi, fără o tableta sau un smartphone, n-ai liniște în casă! A! Ba da! Mai ai o șansă : să-ți plantezi odrasla în fața televizorului și să dai pe desene animate. Chit că sufrageria îți va fi invadată de monștri și creaturi imposibile, glasul celui mic va amuți, o vreme. PE VREMEA MEA, “se amuțea” numai câte 10 minute pe zi : atât erau prevăzute desenele animate, în grila TVR. Stereotipe, naive, stângace, dar profund educative și extrem de așteptate de noi, cei mici.
PE VREMEA MEA, mama își scuipa plămânii, strigându-mă , de pe balcon, “să vin acasă că se răcește mâncarea” sau “că mă asteaptă lecțiile”. Pe la a 15-a strigare – care se pierdea în amalgamul de “strigări” similare, de pe la alte balcoane – mă milostiveam de ea și o porneam agale către casă, abandonând telefonul fără fir, uliul și porumbeii, hoții și vardiștii, țara-țara care vroia ostași ( pe atunci, armata era obligatorie! ) sau tenisul cu piciorul de pe terenul marcat cu cretă, pe asfalt. Astăzi, asfaltul e curat, marcajele s-au cocoțat pe pereții blocurilor și se învârt mai toate în juru verbului “fuck”. Copiii nu mai știu astăzi jocuri “de echipă”, stau îmbolunziți, cu ochii înșurubați în ecranele device-urilor, iar de la balcoane nu-i mai strigă nimeni, pentru că mamele uită de ele pe la serviciu, ședințe, shopping, sala de fitness etc, pâna spre seară. Rolul lor este preluat de bone indigene sau de import și de “after-school”-uri costisitoare.
PE VREMEA MEA, dacă cutezam să-mi înfrunt părintele cu o vorbă urâtă, imi erau administrate pe loc pedepse usturătoare , palme sau chiar plesnituri de curea. Pe atunci funcționa proverbul “Bătaia e ruptă din rai”. Acum…ferească sfântul să te iei de cel mic! Odată că ți-l vei transforma în dușman pe viață, apoi te poți trezi că te reclamă la “Telefonul copilului”, trebuind să dai cu subsemnatul, ca să explici de ce nu ți-ai ascultat copilul. Pe coji de nucă vei sta tu, nu el.
PE VREMEA MEA, nota 10 era un challenge. Coronița de la finele anului școlar nu era o formalitate ; luptai pentru ea un an întreg, străduindu-te să fii cel mai bun. Ți se inocula ideea că “trebuie să înveți, ca să ocupi un loc în față”. Acum…nu vreau să comentez cine ocupă locurile din față. Iar părinții și profesorii văd bine cum stau lucrurile, așa că nu mai insistă pentru note mari. Nici măcar pentru trecerea clasei. Dacă tu, ca părinte, ești bine poziționat, poți fi sigur că și odrasla-ți va nimeri la fel de bine. Măcar la asta să fie buni banii tăi și relațiile tale. De regulă , cei buni ( trebuie să admitem că mai sunt și acum copii buni cu adevărat!) vor sfârși peste hotare, așa că..să nu ne bucurăm prea mult pentru izbânzile lor : curând acestea vor fi puse în slujba altor nații.
PE VREMEA MEA, la 14 ani, fetele încă se mai jucau cu păpușile, iar băieții băteau mingea pe maidan. Râdeau , la unison , la filmele cu Louis de Funes și mergeau vara, la mare, la Eforie, cu părinții. Purtau haine colorate dar plicticos croite , erau tunși regulamentar sau aveau părul prins în codițe.
Astăzi, dacă studiezi aspectul exterior al adolescenților, te ia cu amețeală. La aceiași 14 ani, fetițele își povestesc deja , una alteia, experiențele sexuale, iar băieții se furișează pe după blocuri, pentru a fuma sau, chiar a ..priza.
…Aș continua, în aceeași manieră, pentru că ar mai fi încă multe de spus, dar mă tem că voi fi pusă la zidul nostalgicilor incurabili. Așadar, încerc să mă adaptez vremurilor, căznindu-mă să-mi cresc copiii în spiritul amestecat al celor două epoci, atât de diferite. Mă bucur pentru notele lor mari, dar nu-mi pot înfrânge, în minte, întrebarea : “Și la ce le va folosi?”, sunt fericită când îi văd citind ( ceea ce mă facesă fiu fericită foarte rar!) apoi îi admir pentru ușurința cu care stăpânesc lumea virtuală, necontenind să mă îngrijorez dacă i-am pregătit suficient pentru a o înfrunta pe cea reală.
Încerc să elimin , din vocabularul meu, expresia “PE VREMEA MEA…” și, fir-ar să fie, nu pot , pentru că, în fiecare zi, lucrurile halucinante pe care le observ în jurul meu, îmi surghiunesc fără milă gândul către cele ce-au fost, cândva, prin fix aceste locuri..
Rubrică oferită de :
Comentează