Mărturisesc că, ori de câte ori am auzit la televizor că, la Sala Palatului, va concerta Corul Armatei Roșii, m-am întrebat: oare cât de temerari sunt impresarii săi, încât să riște a-și imagina că cele 5000 de locuri ale uriașei locații ( în care, pe vremuri, răsunau aplauzele de la Congresele dictatorului) își vor găsi tot atâția ocupanți. Știu bine câtă simpatie pentru ruși au strecurat , în sufletele românilor, meandrele nedrepte ale istoriei.
Până acum, în anii trecuți, nu reușisem decât să văd reclama concertului. Și mai țin minte cât de marcată am fost de evenimentul de acum câțiva ani, când avionul ce-i purta în pântece pe genialii artiști în uniformă militară, s-a prăbușit, frângându-le destinele și trimițând în neant talentul lor unanim recunoscut. Iată însă că, în acest an, un dar primit de la un om drag m-a adus și pe mine la Sala Palatului, urmând agresiva reclamă, promovată de media.
Cu o oră înainte de reprezentație, în parcarea Sălii nu puteai să arunci nicio alice ( asta ca să fiu în ton cu ceea ce avea să urmeze!). A fost prima mea uluire. A doua am avut-o când, de la “cucurigu”- ul locurilor micuțului nostru grup, am avut perspectiva unei săli uriașe, plină ochi. Cât de geniali să fie trimișii Moscovei, pentru a reuși să strângă atâta amar de lume – oameni crescuți și trăiți într-o greu de disimulat antipatie față de vecinul de la Răsărit, alimentată copios chiar și în zilele noastre?!?
Bun – mi-am zis, contabilizând , printre rânduri, destui purtători de argint în păr și spinări încovoiate de vârstă – unii au trăit destui ani în perioada în care în școli limba rusă era precum matematica și româna, în care la televizor, filmele despre război erau “din doi în doi”, iar armata era obligatorie. Pe ei îi înțeleg : nostalgiile tinereții te aruncă necondiționat în mreaja unor astfel de provocări. Dar am văzut și destui tineri, mulți născuți după decembrie ‘89, și nu neapărat veniți în chip de “toiag” pentru bunicii lor. Pe ei ce i-a mânat, oare, spre întâlnirea cu militarii-artiști ai marii Rusii? Oare banilor piperați, plătiți pe biletele la spectacol, nu le-ar fi stat mai bine investiți într-o seară petrecută cu persoana iubită, într-un club în care se ascultă nu cântece de război, ci muzica turbată a mileniului trei? Sau curiozitatea ( alimentată de povestea melodramatică a accidentului aviatic) a fost atât de mare, încât a doborât orice alte alternative ale începutului de weekend?
Pe timpul reprezentației nu mi-am ieșit întru totul din pielea mea de ziarist și, profitând de poziția mea strategică, am urmărit, în paralel cu întâmplările de pe scenă, reacția publicului. Cred că până și Ștefan Banică junior, care probabil se pregatește să urce, pe aceeași scenă, cu al sau tradițional concert de Craciun, ar fi fost invidios pe vulcanul de aplauze și admirație, din vis-a-vis-ul scenei pline de militari.
Eu nu sunt critic literar și cronicile mele de evenimente au purtat mai mereu o amprentă afectivă. Îmi va fi greu să vă descriu “ca la carte” spectacolul gândit de Ansamblul Aleksandrov. Va voi spune doar că scena a fost dominată, preț de două ore, de o orchestră divină , că în planul doi al acesteia am admirat un cor impecabil de militari la patru ace, care, chiar dacă erau câteva zeci, li se auzea vocea “ca unuia singur” și că, din timp în timp, pe planșeul scenei, dansatori în haină militară, alternând cu straie tradiționale, au oferit momente de virtuozitate ce au transformat Sala Palatului într-o mare de guri căscate. Pe ecranul dindărătul artiștilor, imaginile reaminteau, alb-negru, celor care cutezaseră să uite, de grozăviile celui de-al doilea război mondial și de faptul că, apărându-și nu numai țara lor, ci și pe ale altora, vecinul nostru de la Răsărit a piedut tot atâtea vieți omenești, cât număra populația României, în vremurile sale bune.
Bref, după două ore de reacții furtunoase, toate curiozitațile mele s-au risipit. Nu te poți lăsa dominat de absurde resentimente, atunci când ai, în fața ta, artă adevărată. Când instrumentele muzicale par desprinse dintr-o orchestră a îngerilor, când glasurile bărbătești ale coriștilor, punctate de solo-urile unor voci dumnezeiești, îți îndeamnă fiorii să-ți cutreiere trupul și când coregrafia impecabilă, presărată cu momente de virtuozitate ale dansatorilor militari, te duce cu gândul la cu nimic mai spectaculoșii balerini de la “Lord of the dance”. Și când toate acestea se întâmplă, pe viu, în fața ochilor tăi, nu te poți împiedica nici de manualele de istorie, nici de nefericitele războaie politice, mai reci sau mai calde, nici de președinți,mai deștepți sau mai tolomaci, nici de alte forme ale unei propagande, menită să învrăjbească popoare care nu au nicio vină pentru deciziile conducătorilor lor.
…Am avut o strângere de inimă, atunci când corul a cântat “moldovenește” , iar pe scenă s-au învârtit dansatorii împachetați în straiele mult-disputatei Moldove de peste Prut. Hait! – mi-am zis. Aici se va rupe filmul! De ce oare or fi simțit nevoia artizanii spectacolului să includă în repertoriul reprezentației din România aceste momente, care sigur vor trezi mârâieli, în mințile celor prezenți?…Dar speculațiile mele au fost sufocate de marea de aplauze, care a însoțit momentele respective. No comment!
Nicio cameră de filmat, în toată uriașa Sală a Palatului, plină pană la refuz. Am plecat, purtând în sufletul meu de om de televiziune o mare dilemă : fie organizatorii au solicitat o sumă prea mare pentru cedarea drepturilor de transmisie tv, fie a fost o mărturie a interesului obtuz al presei de astăzi, față de un eveniment de excepție, purtând însă o culoare mult prea roșie, pentru gusturile românilor de azi…
Notă: Pentru că nici telefonul meu nu e chiar o cameră de filmat, și nici poziția mea nu-mi oferea chiar cea mai bună vizibilitate, renunț la a atașa secvențele amatoricește surprinse de mine însămi. Am ales însă, de pe internet, una din melodiile care, aseară, a rupt în două, prin furtuna sa de aplauze, Sala Palatului.
Comentează