Bombănelile Marinei Editoriale

Obsesia de a fi mințit

Eu cred că o să ajung la balamuc. Nu, nu este o figură de stil, ci o concluzie la care m-au adus propriile observații, referitoare la propria persoană. Cândva, demult, pe vremea înfloritoarei mele stagiaturi ca economist într-o întreprindere socialistă, aveam o colegă care, dincolo de faptul că era ingineră, era obsedată că cineva se află în permanență pe urmele sale. Femeia se simțea urmărită la fiecare oră din zi și din noapte, se simțea privită pe gaura cheii, ascultată în banalele ei convorbiri telefonice despre tocănițe și bărbați, avea mereu impresia că, pe stradă, cineva se ține după ea, fapt care o făcea să întoarcă mereu capul, ca o păpușă cu mecanismul stricat. Bref, soarta m-a luat repede din acea văgăună a carierei mele profesionale, am pierdut contactul cu foștii mei colegi, doar pe Timona – mama lui Sore – m-am bucurat s-o reîntâlnesc, pentru a o felicita pentru talentata sa fiică. Anii au trecut și am aflat, cu totul întâmplător, că Florentina a ajuns la ospiciu și că obsesia aceea cu urmăritul nu i se trăgea nici din romanele polițiste citite pe sub birou, și nici măcar din “peisajul acelor vremi”, ci era de fapt semnul unei țăcăneli, care s-a instalat ulterior definitiv și irevocabil în căpșorul ei bălai..
Nu că aș călca neapărat pe urmele Florentinei, însă și eu, de la un timp, am devenit prizoniera unei obsesii : am mereu sentimentul că sunt mințită și furată. Nu, lucrul acesta nu în resimt din patru-n patru ani, nu trebuie să faceți speculații electorale, deși și aici ar fi destule de povestit.. Faptul că mă simt mereu înconjurată de hoți și mincinoși are o sorginte clară. Se bazează, cum se spune, pe niște “fapte de viață”. Bunăoară, primul meu salariu, la 22 de ani, mi-a fost furat din autobuzul 31, cu portofel cu tot, nemernicul lăsându-mi ca amintire o frumoasă despicătură în unica mea poșetă de atunci. Nu că am plâns după cei 1980 de lei, sau după geanta din vinilin, dar obsesia că un hoț mă poate oricând lucra, pe nesimțite, m-a urmărit de atunci în toate îmbulzelile în care m-am aflat. Apoi, am fost sistematic păcălită că, dacă învăț pe brânci, muncesc cu râvnă și dăruire, caut mereu să fiu cea mai bună, drumul meu în viață va fi drept și netezit, și că voi ajunge sus. Poate unora li se pare că “a fi la televizor” înseamnă “sus”. Vă voi dezamăgi, spunându-vă că nivelul de trai și de recunoaștere al multor asistente tv siliconate este net superior celui pe care îl am, ca producător. Apoi am întâlnit, în viața mea, multă lume care m-a dezamăgit. Prin vorbe, prin atitudini, prin comportament, prin felul de a se manifesta în situații-limită. Știți cum se spune : multă lume, puțini oameni. Toate aceste dezamăgiri mi-au zgâlțâit puternic sistemul de valori și m-au făcut și mai neîncrezătoare în cei din jur. Le zâmbesc, dar subconștientul meu caută neîncetat, aproape obsesiv, minciunile din vorbele lor, fățărnicia din priviri.
Gust amar mi-au lăsat și bărbații care mi-au jurat dragoste până la moarte, sfârșind prin a se transforma în munți de minciună. După ce i-am escaladat, pas cu pas, am coborât apoi în trombă, alunecând pe sania dezgustului până la limanul la care am reușit să nu mai vreau să privesc înapoi. Dezamăgirea a rămas însă, și mergem , braț la braț, înainte, suspectând de atunci orice vorbă de iubire îmi mai adresează cineva și pedepsind pe nedrept oameni care poate chiar caută calea spre sufletul meu..
Dar obsesiile mele de a fi mințită nu se sfârșesc aici. Am instalatori, tâmplari, electricieni etc care îmi repară casa și mă jehmănesc de bani, profitând de firea mea total atehnică; am colegi care îmi zâmbesc în față și se bucură apoi să verse, pe la colțuri, lături în capul meu ; am conducători care mă mint sistematic că-mi va fi mai bine, după care orbecăi ani în șir, căutând acest bine. Bag cardul în bancomat și mă uit peste umăr, să văd dacă nu cumva cineva îmi memorează PIN-ul. Scriu un sms și mă întreb , oare câți îl vor citi, în afară de destinatar. Evit produsele cărora li se face reclamă agresivă, fiind sigură că mi se bagă pe gât, dacă nu ceva foarte nociv, măcar ceva ce sigur nu mă va ajuta la nimic. Încredințez cuiva o taină și mă aștept ca a doua zi toată lumea să vorbească despre ea..
…oare încep să mă țicnesc? Mai simte cineva la fel ca mine?…

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • asta sigur parca as fi scris eu. pe nimeni nu mai cred si mereu trebuie sa verific oricine se ofera sa ma ajute. refuz sa apelez la cineva pentru un anumit ajutor, fiindca sau o sa ma minta, sau sa ma fure. mereu am o frica din orice, ca trebuie sa ma feresc de oameni, ca nu trebuie sa ma expun, ca trebui fiu atenta, dar toate astea ne obosesc si de aici ne izolam.

Uscatoare rufe