Astăzi se împlinesc 15 ani de când Adrian Pintea sprijină galaxia cu lumina lui. Nu știu de ce simt în fiecare iunie această dorință de a-l îmbrățișa prin cuvinte. O fac cu sufletul, pentru că nu pot altfel. „Vreau să rostuiesc totul îndeajuns de bine încât să pot să mă uit în oglindă dimineaţa ca un bărbat normal, nu mai bun, nu mai rău decât alţii, şi să merit gulerul alb al cămăşii şi loţiunea parfumată de după ras. Îmi plac metaforele ca oricărui om căruia îi plac cărţile. Nu cred că sunt îndepărtat de realitate, pur şi simplu îmi fac acest cadou de a nu mă lăsa conectat la ea fără voia mea. Asta nu înseamnă că trăiesc în nu ştiu ce izolare, dimpotrivă, dar îmi selectez foarte, foarte bine zonele de interes din această realitate şi pe celelalte le ignor cu o plăcere imensă. Cu o ironie la care nu renunţ nici în ruptul capului. Cred că da, sunt un om puternic. Am avut nevoie de foarte multe ori în viaţa mea să fiu puternic şi am fost exact atunci când a fost nevoie. Regret multe. Cea mai mare greşeală din atâtea? Nu ştiu… Multe, am făcut multe greşeli”, mărturisea Adrian Pintea într-un interviu acum mulți ani. De fiecare dată când vine vorba despre el, recunosc, mi-e greu să-mi stăpânesc emoțiile. Mi-e dor de el într-un mod dificil de explicat. Cei care l-au întâlnit măcar o dată în viață, fie l-au văzut pe scenă, nu-mi vor pune cuvintele la îndoială. Un om cum a fost Adrian Pintea este greu de uitat. O minte strălucitoare, un talent uriaș. Mi-e dor să-l aud vorbind despre teatru, despre film, despre muzică, despre dreptate, despre iubire şi cavalerism. Inspira calm, seriozitate, privea fiecare element teatral cu inteligenţă, logic, fără oportunism. Avea o intensitate numai a lui, ameţitoare. Avea o privire numai a lui. O voce unică. Parafrazându-l, vă rog să nu-mi daţi voie să-l uit… „Să mă trageţi de mânecă în fiecare zi, să-mi smulgeţi zâmbetul de pe chip, să mă bruscaţi fără milă, să-mi vârâți ace sub unghii, să-mi confiscaţi hârtia şi stiloul, să mă alungaţi dintre cei vii, să mă lăsaţi fără tristeţi, bucurii, iubiri, gelozii şi neputinţe” dacă vreodată voi îndrăzni să-i uit pe Iancu Jianu, pe Zeno, pe Romeo, pe Henric al lV-lea, pe Hamlet, pe Don Juan, pe Eminescu. Pe EL… Pe Adrian Pintea, bărbatul prin ochii căruia ți-ai fi dorit să priveşti lumea. „Dacă mă înfurii o fac până la capăt, nu mă domolesc decât după ce se consumă furia. De foarte multă vreme, de când eram un tânăr artist român, debutam în filme cu haiduci, bătălii, cai. E o boală care nu mai trece niciodată. Slavă Domnului! De câte ori cert pe cineva că nu se poartă frumos cu un cal spun «Poartă-te frumos, ăsta e cal, nu e om!» Orice trântă de pământ te face mai puternic pentru că te încarcă cu egalul şocului. Odată ce te-ai ridicat eşti deja învingător”, povestea într-un alt interviu și mi-a rămas în minte și suflet pentru totdeauna. Mi-e imposibil să te uit, Adrian Pintea. Imposibil…
Elena Loreta Popa
Comentează