Oana Roman şi fericirea soarelui cu zimţi

Primăvara se simte în aer, dar nu în toate sufletele care se văd prin preajmă.
E aprilie 2001 şi selectul club Ilie Năstase din cartierul Primăverii ar trebui să găzduiască efuziunea plenară a prieteniei la care visează, zi de zi, Oana Roman. E aniversarea ei. Anii trecuţi imortalizau întâlniri ale unor miniştri, degrabă depunători de omagii la picioarele unui Petre Roman în plină vigoare politică, sau valuri de vedete care ştiu/simt că e bine să fie văzute. Persoană cu o rarisimă apetenţă pentru monden, Oana era frecventabilă. Dar acel aprilie din 2001 a fost expresia dezolării. Am fost doar o mână de oameni. Saloanele largi au rămas aerisite şi le-am umplut doar cu un dans extrem de exuberant. Ajuns doar un parlamentar deposedat de partid cu mâna iscusită a lui Băsescu, Petre Roman nu mai era, prin fata lui, un punct de atracţie. O primă şi aspră lecţie despre prietenie adevărată pentru o Oana Roman, în ochii căreia am zârit, pentru prima dată, deşertăciunea lumii. L-am admirat atunci pe Cornel Păsat. O iubea frumos, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
2006. Primăvara are, parcă, mai multă culoare în obraji. Cu vocea ei simpatică, deşi parcă îţi impune mereu ceea ce vrea si crede, Oana Roman trece pragul celor 30… Saloanele vaste nu-şi mai au rost, dar un restaurant cochet din zona Nordului este efectiv ticsit de oameni. De data aceasta, mulţi şi adevăraţi. Oana se transformase definitiv, în cinci ani, din „fiica lui…” în Nume Prenume. Petrecerea are ceva din bucuria cu care sărbătorita vrea să împărtăşească lumii plăcerea ei de a petrece. Cornel este aici, dar doar ca un invitat care nu uită o felie importantă a vieţii sale. În fruntea bucatelor, Petre Roman stă lăngă Mioara – cine şi-l poate imagina altfel?! – şi, în chip ciudat, pare un străin. Când tortul Oanei vine, înfăşurat în decibelii muzicii şi valuri de zâmbete, tatăl priveşte într-un punct fix, îndepărtat, al camerei, cu privire de deţinut. Nimeni nu are ochi pentru el, dar acel semn de om golit de conţinut sufletesc avea să-şi găsească rostul câteva luni mai târziu, când a evadat neverosimil către o altă realitate pe care nici azi, doamnele Roman nu o digeră şi nu o înţeleg pe deplin. Şi un alt castel s-a prăbuşit în ochii Oanei.
Indestructibila construcţie de la baza crezului Oanei în lume, cheia de boltă a visului ei – o familie puternică – s-a năruit de atunci. Şi a căutat-o – cu ambiţia ştiută şi cu ştacheta înaltă a unei familii cu pretenţii – chiar în căsnicia sa, în care Marius, băiat cu suflet bun, dar sosit din cu totul altă lume, cu alte standarde, “defectează” deseori. Pare că-l depăşeşte rolul. În calitate de soţie, Oana a învăţat însă ceea ce Mioara Roman descrie în subtextul fiecărui rând al cărţii sale – arta compromisului în viaţă, privind însă mereu înainte, niciodată în jos.
Sau poate privind doar înapoi, pentru că o Oana rănită e una care îşi dă drumul la gură. Între cei patru pereţi ai căsniciei sale, Petre Roman – încă un bărbat cu aspect franţuzit liberal – ascunde motivul dispariţiei masive din momente decisive ale vieţii unei fiice care nu încetează să-l taxeze. Cât mai ţine la ceea ce a rămas din imaginea sa – cândva un etalon de transparenţă – Petre Roman ar trebui să dea măcar o umbră de explicaţie.
2015… Primăvara mijeşte, dar încă nu îşi cere drepturile cu toată puterea. La vârsta de un an, Isabela va trebui să-şi aleagă viitorul de pe tăviţa aspiraţiilor familiei – că doar noi toţi împingem în faţa pruncului bani, chei, carduri, poate se lipeşte ceva în plus în calea destinului! Prietenii sunt mai puţini, poate cei care au rămas cu adevărat. Petre Roman e prezent doar în intrebările tuturor, la cota de pariuri a motivului absenţei. Copilul este însă adorabil şi croieşte adevăratul sens al vieţii Oanei Roman. Nici nu contează ce a ales de pe tavă. Pe tot ce a pus mâna este doar speranţă.
Printre primăveri, o fată cu nume de eroină încă speră să-şi celebreze împlinirea. Figura oţelită a unui bărbat, lângă ea – tată sau soţ -, e poate cheia de care ar avea nevoie. Deşi destinul femeilor Roman a fost mereu să fie şi una, şi alta. Cu fericirea unui soare cu zimţi.