banner marshal garden
Ea și El

O clipă cât o eternitate

Timpul împărțit în unități de măsură este doar o convenție pe care o acceptăm alături de toate celelalte convenții ale vieții noastre. Între ora 15 și 3 minute și ora 15 și 4 minute nu există nicio graniță reală, așa cum nu există, de fapt, nici între trecerile dintr-un an în altul sau chiar, îngăduită fie-mi speranța, între o viață și alta.

Chiar dacă purtăm la gleznele mâinilor ceasuri, unii mai scumpe, alții mai de plastic, timpul își bate secundele nu în ritmul săgeții secundarului, ci în funcție de bătăile inimii noastre, care o poate lua la trap sau poate sta în loc, uneori, de-atâta frumusețe, de-atâta iubire, de-atâta intensitate. „Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul” le spun africanii din triburi turiștilor care se minunează de viețile lor rămase în niște tipare de neînțeles pentru secolul vertiginos în care trăim. Iar noi înșine, norocoși, scoatem uneori ceasul de la mână și ne cufundăm în splendoarea unei cărți, a unei îmbrățișări, a unei reverii sau, închizând ochii, evadăm într-un sărut dincolo de care, atunci când ne desprindem buzele de buzele iubite, nu mai știm dacă a durat o clipă, o oră sau o viață.

„Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii” a scris Nichita Stănescu versul care oprește trecerea timpului cu desăvârșirea lui și cuprinde, în doar câteva cuvinte, un întreg miracol al iubirii. Dar timpul se poate opri în loc și în măreția unui gest, a unui surâs, a unei tăceri sau a unei note muzicale preschimbate în emoție și în nemărginire. Citește mai departe…

Femei de 10 pe Facebook