Învățăm tare greu de la ceilalți. Ne răzvrătim în fața sfaturilor, ne scuturăm de îndemnurile la obediență, iar teoria nu se așază în noi până când nu ne facem propriile ore, dureroase și nesupuse de practică.
În epoca otrăvită a bolii, înțelegem, însă, încă o dată, ce bine ar fi fost dacă am fi reușit să învățăm numai de la alții. Ce simplu ar fi decurs lucrurile dacă aceia care s-au ridicat vindecați din boală sau din moarte ne-ar fi făcut cu adevărat să simțim miracolul lor, dacă experiența lor relevantă, așezată în discursuri emoționante care au umplut sălile la TED sau în cărți ajunse best-seller-uri în întreaga lume, ne-ar fi putut salva și vindeca și pe noi. Dacă, prin ei, vindecații dintâi, (Anita Moorjani, Wayne W. Dyer, Eben Alexander, Bruce Lipton, Brandon Bays și atâția, atâția alții, pe care îi puteți găsi la o simplă căutare pe net…) am fi absorbit toate înțelesurile unei asemenea întâmplări, fără să dăm cu fruntea de pragul de sus al disperării.
Să îi fi lăsat pe ei să ne explice pas cu pas cum și-au oblojit rănile, tumorile, maladiile declarate incurabile, învăluindu-le în raze de iubire și de strălucire și făcându-le astfel să se preschimbe, la loc, în energie bună. Să-i lăsăm să coboare din tunelul ceresc la capătul căruia au văzut lumina albă a Creatorului și să-i ascultăm cu atenție povestindu-ne cum a fost. Iar celulele noastre, prin simpatie, să se reumple de sănătate, de iubire, de speranță, de eternitate. Să pricepem de la ei că suntem energie înainte de toate. Că trupul e parte din suflet și nu invers. Și că structura materiei în care ne-am cuibărit – doar pentru existența aceasta – se modifică în funcție de structura inefabilă a energiei în care existăm etern.
Ce bine ar fi fost să pricepem doar ascultându-i și să ne iubim la fel de mult cum izbutesc ei azi să o facă, fără să trecem deloc prin suferință. Citește mai departe…
Comentează