Taci. Și te dai la o parte, de parcă toate cerurile ar complota împotriva ta și tu te ascunzi de furtunile consecințelor. Nu întotdeauna tăcerea e de aur, iar drumul acesta inutil între păreri, între întoarceri și răsuciri după soarele convenabil, te clasează în categoria celor care pot și rămân pasivi la adevărurile care nu fac din lumea asta ceva mai special, doar mai curat.
Să nu-ți pese, să treci așa, fără o noimă tolerantă prin viață, prin lumea care se schimbă o dată cu tine, e un act de nelegiuire, un fel de anulare totală a existenței, a individualizării tale. Practic, singur îți setezi nivelul de cunoaștere. Nepăsarea ta nu ține doar de propria persoană. Dacă ar fi așa, te-ai putea fără probleme, cu relaxare, ascunde într-o peșteră din care să scoți capul, oricare-ar fi el, doar când te împing nevoile.
Nepăsarea, de orice natură și în orice situație ar fi ea, nu te face nici superior și nici nu te pune la păstrare, ca slănina pusă la dospit pentru iarnă, în camera de afumat. Ea aduce cu sine un set întreg de neînțelegeri proprii și face cumva să treacă totul pe lângă tine fără să poți înțelege mai apoi ceva din ce ai însemnat. Am venit pe pământul acesta cu un anume scop.
Nu suntem plămădiți din neant, nici aduși cu barca, și nici de barză, și cu atât mai puțin planificați în vreo condică divină cu aspecte nelegiute de providență. Nu! Am apărut ca să însemnăm ceva, de la cea mai fictivă umbră până la factorul de decizie și libertatea de a spune „DA” sau „NU”, ori la hotărârea asupra propriei vieți.
Și-atunci, pasivitatea aceasta cu privire la orice dă dreptul altora de a decide în locul nostru. N-am să înțeleg vreodată de ce nu trebuie să-mi pese de ce e în jurul meu, de ce să las fariseii să mă mintă, de ce să tac dacă trebuie să țip, de ce să îngurgitez baliverne prostești, când pot decide de unul singur pentru mine. Nu vorbesc de instigare și nici de reacții virulente, ci de o conștientizare asupra condiției noastre.
Nu cea animalică. Aia rațională, care ne dă impulsuri și care nu ne lasă indiferenți la boală, la artă, la nedreptăți. Văd o țară în care sportul principal e nepăsarea. Până se trezește un neghiob cu spirit de lider să preia masele și-atunci, tot din nepăsare, cu spirit de turmă, luăm fiecare episod ca pe-o normalitate. Nepăsarea atrage negativism și ne plasează fix acolo unde ne e locul. La gunoi! N-aș putea vreodată să văd suferință în jurul meu și să stau.
N-aș putea să văd nedreptate pe față și să nu iau reacții, la fel cum nu prea tolerez eu prostia. Sigur că le evit, dar nu sunt nepăsător și încerc, prin puterile mele, prin cuvânt, prin faptă, prin muncă și artă, să creionez un adevăr, o reacție promptă la ce e. Știu că nimeni și nimic nu are dreptul să ne reducă la tăcere și mai știu că orice sunet nescos la timpul potrivit, poate ajunge mai apoi să lupte impotriva ta. Nu e o fărădelege să spui, să te ridici și să arăți că și tu ești important.
Asta pentru că ne luptăm, mai mult ca niciodată, cu o jalnică, o patetică depravare a libertății, a rațiunii, ajungând toți neaveniții, marii intelectuali și creștinii, marii familiști să dicteze despre cum ar arăta o lume corectă, în care cei dintâi distrugători sunt chiar ei.
Și toate acestea din impotența noastră de a arăta că ne pasă. Și nu doar aici! Și cu tine, și în iubire, artă ori în fața morții. Lupta continuă îți oferă șansa. Și te lasă să fii tu, cu bune și rele. Chiar dacă greșești, ori te lovești de unde și cu cine nu trebuie, dar nu lăsa tăcerea să-ți stea pavăză, căci nepăsarea naște monștri!
https://www.youtube.com/watch?v=wV1FrqwZyKw
Foto: Ana Maria Halalai
Comentează