Bombănelile Marinei Editoriale

Naiba mai are nevoie de poezie!

O amică din facultate, actualmente profesoară de istorie la un liceu din Capitală, a dat întâmplător peste site-ul nostru. A avut curiozitatea să-l parcurgă și, ajungând la capitolul “Cine suntem noi”, a înțeles că am un oarecare rol în coordonarea întregii povești. Și, deși nu mai vorbiserăm de vreo trei decenii, a dat de mine ( nici nu e greu!) și m-a invitat la o cafea, spunându-mi că are să-mi propună ceva. De regulă, o astfel de abordare nu poate însemna decât două lucruri : fie că mi se va cere un ajutor ( bani, pile, în cel mai fericit caz, sfaturi) , fie că vom pune la cale o afacere, din care să aibă de câștigat și proiectul și, în primul rând, cel cu inițiativa celui “ceva”. Mizând pe a doua variantă, am acceptat cafeaua cu pricina, pe care în final am plătit-o tot eu, pentru că bugetarul de la TVR e mai tare,se pare, decât și mai amărâtul de bugetar din învățământ.
Amica mea nu mi-a propus nici afaceri și nici nu mi-a cerut să intervin pe la vreun medic, primărie, inspectorat școlar. Ci, pur și simplu, să-i public, pe site, poeziile. M-am uitat la ea ca la un extraterestru. Știam că scrie versuri încă din facultate, când se tot chinuia să le publice prin revistele de studenți. Nici schimbarea de orânduire, nici Everestul de dezamăgiri, înălțat prin exercitarea profesiei sale în vremurile astea balamucite, nu au reușit, iată, să-i sufoce această pasiune. “Am scris peste 4500 de poezii”- mi-a declarat aproape mândră de performanța sa, în timp ce mie îmi treceau prin minte toate interlocutoarele mele din ultima vreme și care, tot în fața unor cafele, îmi enumerau performanțele lor în intervale similare de timp : câți copii au făcut, câte mașini au schimbat până acum, câte țări au vizitat, câte poșete au în șifonier.. În acest timp, amica mea îmi povestea despre versurile sale, despre universul în care “levitează”, despre încercările eșuate de a publica o carte (sponsorii nu prea sunt interesați în poezie!), în fine, despre cât de genial ar fi să începem noi, pe site, un serial cu versurile sale : o poezie pe zi, sau chiar două-trei, că online-ul are spațiu nelimitat! Făcuse chiar un calcul că, în câțiva ani, ar putea aduce la cunoștința maselor întreaga sa literatură, deocamdată de sertar.
E foarte greu să refuzi astfel de oferte. Îmi dau seama că, deși cu siguranță, printre pragmaticii din jurul nostru, mai rătăcesc destui romantici care se hrănesc cu poezie, lumea e atât de transformată, încât orice picătură de normal poate fi tradusă ca o nebunie, ca o ieșire din decor și nu în sensul cel mai bun al cuvântului. Mi-e intotdeauna groază să nu dezamăgesc, să nu rănesc, să nu provoc suferință celor care văd în mine un Salvator. Din acest motiv, am consumat destule eforturi și diplomație, plus câte un fresh de portocale pe lângă cafeaua de pornire, până să o fac să înțeleagă că mai are de așteptat puțin până ca lumea noastră să se reașeze cu josul în jos, iar poezia să-și recapete locul ei necesar în sufletele românilor. Nu eram nici eu convinsă că acest lucru se va întâmpla vreodată, dar ce nu face un ziarist abil, pentru a nu-și dezamăgi interlocutorul, atunci când acesta chiar este un om de ispravă?
.. Nu m-am făcut doar cu o notă de plată generoasă ( acțiunea se petrecea în usturătoarea zonă Dorobanți!), ci și cu promisiunea că îmi voi găsi timp pentru a citi măcar câteva sute (!) din poeziile amicei mele. A plecat pe jumătate mulțumită.