Bombănelile Marinei Editoriale

N-aș da copilăria mea, pentru tot aurul din lume! 

 

….E 1 iunie și constat că, indiferent câți ani adună neîncetat viața mea, cifra asta din calendar continuă să-mi provoace valuri de emoție. Și nu, nu neapărat din perspectiva  părintelui – căci până și copiii îmi sunt deja mult prea mari, pentru a-i amesteca printre sărbătoriții zilei ( deși nu  refuză în niciun an, darurile pe care le primesc de la mama lor, de Ziua Copilului! 😉). 

Emoția vine din altă parte. Vine de undeva , din trecut, dintr-o copilărie atât de îndepărtată, încât atunci când le povestesc copiilor mei sau jurnaliștilor, prin interviuri, despre  năzdrăvăniile cu care îmi exasperam părinții, toate îmi par desprinse parcă din cărți pentru copii, si nu trăite aievea..

Memoria ne este foarte bun aliat, atunci când vine vorba de copilărie. Dacă ne plângem că uităm ce am făcut săptămâna trecută sau unde am pus ochelarii acum 5 minute, niciun burete din lume nu reușește să șteargă urmele unor întâmplări, arome și senzații din copilăriile noastre…

        Comparativ cu ceea ce trăiesc pruncii Prezentului, copilăria mea pare a fi desprinsă dintr-un basm cu dinozauri. Ok, se inventaseră deja blocurile cu multe etaje și lift, tramvaiele și televiziunea alb-negru. Lumea zburase chiar și în Cosmos. Dar în rest…Doamne, ca de la cer la pământ este gap-ul dintre ceea ce am trăit noi , pe atunci și lucrurile care le sunt contemporane copiilor și nepoților noștri!

Și totuși copilăria ne rămâne ca un reper al fericirii, pentru tot restul vieții. 

Chiar dacă nu mi-am petrecut vacanțele prin insule străine, ci prin copacii din fața blocului, chiar dacă jocurile mele nu presupuneau device-uri de ultima generație, ci câte-o coardă, un șotron sau o minge pe jumătate desumflată, chiar dacă filmele care mă bucurau nu umpleau câteva canale de televiziune, ci doar 10 minute pe zi din singurul, ce popula eterul copilăriei mele. Marea de dulciuri din supermarketurile de acum se traducea pe atunci în câte-un măr ionatan și în prăjiturile pe care le făcea mama, dându-le nume deloc sofisticate “Albă ca Zăpada”, “Zi și noapte” “Lapte de pasăre”,  bezele sau chec. Eram îmbrăcați mai toți la fel, în aceleași tricouri de bumbac, aceiași “ciorapi treisferturi” și același “șpilhozen” care lăsa la vedere genunchii plini de julituri. Le spuneam noi “semne de bună purtare” și se combinau perfect cu urmele curelelor pe care ni le mai aplicau, uneori, părinții, adepții zicalei “Bataia e ruptă din rai”… Nu știam ce-s acelea StarWars, Harry Potter, Stăpânul inelelor sau Game of Thrones, însă eram fericiți să ne adunăm, printr-un fluierat, în fața blocului, pentru a ne juca de-a “Uliul și porumbeii”, de-a “Hoții și vardiștii” sau de-a “Țară, țară, vrem ostași!”. Când se apropia ora mesei, mamele ne chemau prin viu grai, nu prin telefoanele sofisticate care populează astăzi buzunarele prichindeilor noștri. Și încă ceva : mamele de mai sus ne erau mai mult pe acasă, aveau timp să ne și spele, să ne și calce, să facă lecții cu noi, să ne citească povești, învățându-ne să visăm și să modeleze “cei 7 ani de acasă” – “biletul” nostru spre o viață trăită frumos. 

        Nu știu dacă mi-ar fi plăcut neapărat o omenire încremenită în Trecut. Sunt, fără îndoială, atâtea lucruri minunate, pentru care îi sunt recunoscătoare progresului. Аdmit și că IQ-ul copiilor noștri îl privește de sus pe al nostru, că sunt , poate, mult mai bine pregatiți pentru viață ( pentru una, care seamănă tot mai mult cu o junglă), însă tare mi-aș fi dorit să fi gustat și ei din irepetabila copilărie pe care noi am avut-o…

Și-mi vin în minte toate acestea, într-un torent de amintiri cu gust dulce-amărui,  într-o singură zi din an : de 1 iunie.

La mulți ani, copiilor de pretutindeni!

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA http://www.catena.ro

Femei de 10 pe Facebook