Așteptând cursa de Timișoara

Mă aflu în aeroportul Henri Coandă, la poarta de îmbarcare pentru Timișoara. Azi am avut transmisia directă a edției speciale de Ziua Națională și ma simt ca o lămâie stoarsă. Nu , nu sunt acră, ci doar lipsită de vlagă. Nu am nici măcar putere să trec prin Duty free, să mă parfumez cu 15 parfumuri, pe câte-un colț de epidermă.. Lâncezesc pe un scaun ergonomic, cu un ochi la valiză, cu altul la tabela care anunță că mai am aproape o oră de așteptat, până la îmbarcare ( Doamne, când o să mă lecuiesc de punctualitatea asta exagerată?!?). Lângă mine, o doamnă cam de-o seamă cu mine vorbește la telefon. Vorbește de când am venit, într-una, cu mici pauze „tehnice”, pentru schimbarea interlocutorului. Aștept cu nerăbdare să i se descarce telefonul, pentru că, în nici 20 de minute, am aflat mai mult decât poate duce un jurnalist curios : cum e vremea la Cluj, ce fac copiii doamnei – fiecare la casa lui, cu o mulțime de probleme – , ce mai e cu spondiloza cervicală ce nu-i dă pace femeii, ce murături a pus toamna asta, unde petrece sărbătorile de iarnă, cum se va desfășura parastasul soacrei sale, ce bărbat nemernic are, ce șef tâmpit, și , în general, ce porci sunt bărbații din zilele noastre, apoi cum se face un sos de pesto ( știam, de la Mircea Radu, colegul meu de prezentare de la „Femei de 10, Bărbați de 10”) cum poți albi ștergarele de bucătărie, unde poți găsi lână la un preț avantajos și ce fraieră Andreea Marin, că l-a luat pe turcul ăla ( concluzia : și bărbații turci tot porci sunt!).
…M-am gândit să aștern aceste rânduri pe hârtie, în momentul în care, după mai multe convorbiri încărcate de ură și revoltă la adresa bărbaților planetei, duduia a schimbat brusc registrul. Interlocutorul era, de această dată, un bărbat. Nu știu dacă mi s-a părut, dar parcă am auzit-o numindu-l „Rafael” ( chiar în momentul acela fusese anunțată cursa pentru Oradea) . Din momentul în care respectivul i-a răspuns, femeia s-a schimbat radical. Fața i s-a luminat, ochii i s-au limpezit, vocea i-a devenit mai mieroasă, graiul – cuminte, calm, cald, dulce, cuvintele – cu grijă căutate, din rezerva pentru zile bune. E clar că nu vorbea cu soțul său, pe care tocmai ce-l înfierase, într-o convorbire anterioară. Rafael îi spunea ceva, la capătul celalalt al firului invizibil ( ei nu, urechile mele, răscolite de dimineața, la transmisia directă, de indicațiile regizorale din cască , nu mai puteau recepționa , din păcate, vorbele interlocutorului) , iar femeia ba se îmbujora, ba se îndrepta, umflându-și pieptul, ba se foia pe scaun, zâmbind complice, ba îi trimitea bezele virtuale, asociindu-le apelative de genul ” comoara mea”, „bujorul meu” ( din obrăjor, sau de la Florărie?) , ” armăsarul meu”. Aici mi-am dat seama că relația este mult avansată, și că cei doi au traversat deja mai multe lecții de echitație… Cei doi și-au fixat un program comun pentru acest weekend, ( nu am priceput chiar tot ce plănuiau „infractorii”, pentru că au existat câteva pasaje șoptite, însoțite de chicoteli, din care n-am înțeles mai nimic); în dialog apăreau însă , ca un leit-motiv, termenii ” Nebunu’, , „Fraieru’, ” Papagalu”. Nu mi-a fost greu să identific persoana vizată de această formulă de ” 3 în 1″… M-am simțit ușor stânjenită ( nu-mi place să asist la acte de trădare, deși nu pot să nu admit posibilitatea ca „soțul legal” să fi fost cine știe ce muhaia, care să merite trădarea cu pricina. Am decis să mă înfund și mai adânc în iPad, încercând să nu mă mai intereseze și să comit un desfășurător pentru ediția de luni a emisiunii, dar nu mi-a ieșit : urechile continuau să înregistreze frânturi din banala telenovelă care se derula în dreapta mea. La un moment dat, biruit-au gândul să-mi mut cartierul general la poarta de îmbarcare spre Iași, unde părea mai liniște. M-am plantat lângă o băbuță blajină, care sigur nu-și înșelase niciodată bărbatul. Atât mi-a trebuit! Femeia m-a recunoscut și restul timpului n-am făcut decât sa vorbim despre ….Mircea Radu! Era una din fanele sale înflăcărate, și mi-a marturisit că mă invidiază profund pentru că îl vad zilnic pe idolul ei. I-am promis o carte de-a lui Mircea, cu autograf. Abia în avion mi-am dat seama că am uitat să-i cer numărul de telefon. Și ea mie.
„Vă rugăm să vă legați centurile de siguranță”… ne îndeamnă o stewardesă cochetă. Gândul îmi zboară la cele de castitate, de pe vremuri.