Bombănelile Marinei Editoriale

La naiba, îmbătrânesc?!?

Am trecut razant pe lângă un fost coleg de liceu. Era sa ne ciocnim, fiecare circulam cocoțați pe o grămadă de gânduri, ne-am evitat în ultimul moment. Tot în același ultim moment ne-am și recunoscut. De fapt, el pe mine. Mie mi-au trebuit câteva minute de dialog, până l-am dibuit în sertărașul memoriei mele fragile. Numai înălțimea îi ramăsese intactă, din anii de școală. I se adăugaseră câteva zeci de kilograme nemiloase, o barbă cu zăpadă-ntr-însa, o pereche de ochelari bătrânicioși și un set de veșminte care aveau ceva decenii la activ. Am vorbit un sfert de ceas, lângăo zebră, pe care eu apoi am încălecat-o, iar el si-a continuat drumul, în sens opus. Am întors pe furiș capul , aruncându-i o ultimă privire. Până și mersul îi era atins de trecerea anilor. Mi s-a părut chiar că șchiopăta…
Pe la capătul opus al zebrei, mi-am amintit subit cum , la întâlnirea de 30 de ani, m-au salvat ecusoanele din pieptul unor fosti colegi, ajutându-mă să-mi amintesc de unii dintre ei. Erau, firește și cateva colege înfloritoare, la ușa cărora Timpul făcuse, parcă, stânga-mprejur, dar erau și destui cărora anii le uitaseră, pe trup și pe chip, povara trecerii lor nemiloase.
Oare așa de tare am îmbătrânit și eu? Colegul de pe zebră deschisese usa unor gânduri nu tocmai vesele, care prinseră a da ture, prin mintea mea..
…Odată ajunsa acasă, am dat fuga la oglindă, ca s-o trag de urechi, pentru faptul că mă minte sistematic, tot repetându-mi, în fiecare dimineață, că NU, nu am îmbătrânit chiar așa de rău!
M-a întâmpinat însă același chip năzdravan, pe care până și ridurile joacă tonțoroiul, iar firele albe sunt bine pitite îndărătul unor vopsele pe care mi le reînoiesc, conștiincioasă. Nu, hotărât lucru – ma amăgesc! – bătrânețea este încă, pentru mine, o ..luminiță tristă și îndepărtată, la capătul unul tunel pe care îmi propun să-l străbat cât mai lent și cât mai frumos..

Și totuși, anii trec. Mi-o spune liniștea tot mai groasă, așternută în dormitoarele copiilor mei, care încet-încet, și-au luat zborul, fâlfâind din aripile pe care tot eu li le-am dat.. Mi-o spun întâlnirile mele cu prietene din copilărie, care îmi tot arată fotografii cu nepoții lor, din ce în ce mai mari. Mi-o confirmă dialogurile tot mai frecvente despre punctul de pensie, care au început să-mi bantuie cercul meu de prietene, dar și atenția cu care mă surprind, ascultând-o pe Lia Olguța Vasilescu, cand ne vorbește despre noua lege a pensiilor.. Anii trec, și mi-o confirmă rebele insomnii și delicate dureri de genunchi, care mă mai vizitează,uneori, când urc scările, și pe care prietenii mei docți mi le amendează cu nemiloasa repilcă : “Da’ în buletin nu te uiți?!?”.
Îmi dau seama că anii trec, prin frecvența și siguranța cu care recomand solutii, la probleme pe care eu însămi le-am înfruntat, în decursul timpului. Prin sfaturile care mi se cer, sau pe care simt nevoia să le dau mai tinerilor mei colegi.
Oglinda încă mi-e prietenă, râsul – un companion fidel , șotiile încă fac parte din meniul zilei. Iubesc, la fel ca la 18 ani : aceiași fluturi, același stomac,  poate chiar mai  încăpător!

Și incă îmi pare că pot muta munții din loc, deși este posibil ca, dacă cineva îmi va pune în față un munte, să sfârșesc prin a solicita înlocuirea lui cu o…movilă!

Chiorâș mă uit către filele din calendar, care se împuținează cu viteza vântului turbat și-mi amintesc mereu vorbele Luminiței, prietena mea, regizoarea, care îmi spunea , cu ani vreo 15 în urmă : “Ai să vezi : după 50 de ani, ți se va părea că timpul zboară din ce în ce mai repede!”…

Uscatoare rufe